Ermiţi, solitari, rătăciţi

„Şi dacă totuşi condiţia sfîntului e mai plăcută decît cea a înţeleptului, motivul constă în aceea că-i mai uşor să te tăvăleşti în durere decît s-o stăpîneşti prin reflecţie şi orgoliu.“ –  Emil Cioran  

Iată-l! El este. Urcă încet strada, învăluit în fumul de ţigară, cu nelipsitu-i baston şi pălăria trasă pe ochi, strecurîndu-se printre semeni ca o fiinţă venită de pe o altă planetă. Singur, întotdeauna singur. Nici ploaia şi nici vîntul nu-i sînt potrivnice. Zilnic, la aceeaşi oră, trece prin faţa casei mele. Îmi pot regla ceasul la fiecare apariţie în chenarul ferestrei, aşa cum făceau altădată, în Königsberg, contemporanii plimbărilor lui Kant. Forfota străzii nu-l atinge. Trece ca un sloi de gheaţă printre copii gălăgioşi, perechi de îndrăgostiţi, cerşetori, familii vesele sau copleşite de griji. Peisajul străzii îmi aduce aminte de începutul romanului

„Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.“

El iese din tabloul tolstoian al străzii. Nu ştiu dacă are sau nu familie, dacă e fericit sau nefericit. Dar, cu certitudine, e singur. Nu salută pe nimeni şi nimeni nu pare a-l saluta. Calcă absent, puternic interiorizat, doar pietrele caldarîmului recunoscîndu-i paşii şi umbra.

Hărţuit de angoase existenţiale, omul încearcă să-şi vindece sufletul, oscilînd între ispită şi renunţare. Şi vine o vreme cînd renunţarea pare soluţia unică a salvării, purtîndu-te prin misterioase labirinturi. Să fie solitudinea consecinţa unei neîmpliniri a fiinţei, a unei „erori de evaluare a perspectivei“, sau o sechelă a acestei maladii incurabile numită inadaptabilitate? Unii au văzut în singurătate „un act de credinţă mai mult decît o stare psihică“, alţii au intuit „o capacitate de a-ţi simţi limitele ontologice“. Mă întreb, parafrazîndu-l pe Gabriel García Márquez, dacă credinţa nu este „o vorbă născută din frica de moarte“.

Anticii nu aveau timp de solitudini. Viaţa i-a obligat să trăiască în colectivităţi strîns unite, ca o garanţie a supravieţuirii. Omul era implicat direct în viaţa cetăţii. De la treburile cotidiene şi pînă la războaie sîngeroase, nimeni nu avea voie să abdice de la norme. Solitudinea este o invenţie creştină. Persecuţiile religioase din primele secole ale creştinismului au dus la primele izolări de societate, dînd naştere primului „profesionist“ al singurătăţii:

. În căutarea liniştii sufleteşti, pustnicul îşi alege locul recluziunii cît mai departe de cetate: o grotă, ruinele templelor antice sau chiar nisipul de foc al deşertului (Părinţii deşertului). Sihăstria a fost generatoare de mode, întinzîndu-se din Orient, prin nordul Africii, spre Occidentul Europei şi ajungînd pînă în Irlanda, unde a dat naştere unui gen de „singurătate colectivă“:

. 

În marile aşezări urbane (Paris, Kiev), sihaştrii se înzideau de vii în celule, primind pîinea şi apa necesare supravieţuirii printr-un orificiu decupat în peretele celulei. în fond, toate aceste practici nu sînt decît o veşnică biciuire a trupului în schimbul obţinerii revelaţiei. Să fie asceza o cale spre mîntuire? Răspunsul îmi pare îndoielnic. Mai degrabă pare a fi tragicul drum de la nevoia izolării la autoflagelare.

Laicii n-au regizat asemenea spectacole groteşti. Ei s-au retras în solitudine nu pentru a-şi epuiza extazele mistice, ci pentru că viaţa nu le-a răspuns la întrebări, sau răspunsul n-a fost pe măsura aşteptărilor. Trecerea bruscă din vîltoarea vieţii în liniştea singurătăţii, pentru cei care nu au afinităţi cu acest gen de aventură umană, a creat, firesc, numeroase drame. În peisajul culturii, scriitori, pictori, filozofi, şi nu numai, au ilustrat ca nimeni alţii tragedia însingurării, chiar trăind în cetate. Singurătatea interioară – „M-am pustiit pe dinăuntru“, zice Kafka – nu reclamă abandonarea semenilor, chiar dacă unii au văzut în ea o anticameră a morţii. Dar boema este altceva? „Ţara Boemei“, după definiţia lui Alphonse de Colonne, „este un trist ţinut, mărginit la nord de nevoi, la sud de mizerie, la răsărit de iluzii şi la apus de spital.“

În ciuda bizarei ei alcătuiri, această ţară atrage ca un magnet. Cum să te rupi de ea? Suprimarea unor deprinderi este dificilă, aproape un exerciţiu la limită, o sfidare a condiţiei umane. Pentru mulţi dintre ei solitudinea însemna uitare, ignoranţă, suferinţă. A accepta această povară presupune o mare putere morală, o dominare a instinctelor, în fond un dezechilibru ontologic. Între hazardul vieţii şi necesitatea recluziunii, între excese şi renunţări, drumul e plin de capcane. Este calea anevoioasă de la anonimat la Pantheon, pe care puţini au reuşit să o străbată. Castelul (Muzot, pentru Rilke), puşcăria (Reading, pentru Oscar Wilde), surghiunul (Siberia, pentru Dostoievski), azilul (Şuţu, pentru Eminescu), sanatoriul (Kierling, pentru Kafka) sînt tot atîtea nume ale singurătăţii. 

În credinţa lui infinită în zei, dumnezei, sfinţi şi tot felul de idoli moderni (laici sau religioşi), omul a suprimat treapta cea mai importantă a credinţei:

Într-o

din veacul al XII-lea, amintită de J.L. Borges, citim:

„–  Spune-mi care îţi e credinţa, întrebă contele.

–  Cred în puterea mea, răspunse Sigmund.“

De aici încep nenorocirile, aici îşi au izvorul nenumărate drame. Sîntem locuiţi de toate spaimele: idealuri ratate, iubiri eşuate, boli incurabile, iar solitudinea apare ca ultima şansă a salvării. Singur, crede omul, se poate vindeca. Şi nu este singurul vinovat de starea în care a ajuns. O educaţie în familie neadaptată psihicului, un exces de autoritate al educatorilor, exacerbări religioase, modele obligatorii de urmat în viaţă, toate şi încă multe altele îţi strecoară în suflet gîndul însingurării. În loc de a fi leac, nu de puţine ori, singurătatea a fost otravă. Cei care n-au fost capabili să-şi ducă pînă la capăt „opera“ de autodistrugere au fost ajutaţi. 

„Dumnezeu l-a iubit pe fiecare dintre noi prin cineva“, scria abatele Michel, pe la jumătatea mileniului trecut, o frază care a încîntat-o pe Marguerite Yourcenar. Pe lîngă „alte iubiri“ – alcoolul, drogul –, oamenii au primit în dar şi o iubire celestă, care pentru Dante s-a numit Beatrice, pentru Petrarca – Laura, pentru Eminescu – Veronica, pentru Kafka – Felice, pentru Rilke – Lou Salomé etc. A fost, adesea, picătura care a umplut paharul. Singurătatea bîntuită de iubiri neîmpărtăşite a făcut ravagii printre romanticii europeni. Şi de-ar fi fost numai ei! Puţini au avut puterea să poarte această nouă povară: iubirea, care unora, pe lîngă alte nenorociri, e adevărat, le-a influenţat benefic creaţia. Muze şi muze... Dacă nu era Beatrice, mai cunoştea Dante treptele eshatologice,

explorate din imanent, cum spun teologii? Cine mai ştia de „nefericirile“ lui Kierkegaard dacă nu era Regine Olsen? Rămînea, poate, „un profesor de teologie, episcop, eventual predicator la Curte în mari circumstanţe, de care nimeni nu ar fi auzit vorbindu-se“, crede G. Gusdorf. Dacă nu era Felice – sau Milena, numele nu mai are nici o importanţă –, îşi mai striga Kafka cumplita-i durere, acel „ghimpe din carne“? S-ar putea ca decepţiile amoroase să-şi aibă partea lor de glorie în opera multor creatori. După despărţirea de Lou Andreas-Salomé, Nietzsche şi Rilke – se mai întîmplă să existe şi o „muză comună“ – au cunoscut o fază de fertilă creaţie, poate apogeul. Alţii, părăsiţi de muze, au căzut în cea mai neagră mizerie, existenţială şi creatoare deopotrivă. 

Cel mai faimos solitar, Robinson Crusoe (numele adevărat era Alexandre Seleraig, iar cel de marinar, Selkirk), paradoxal, nu avea structura unui însingurat. Solitudinea lui era un accident. În cei douăzeci şi opt de ani pe „Insula Deznădejdii“ (în realitate, numai în jur de patru ani, pe insula Màs a Tierra, la vreo şase sute de kilometri de coasta chiliană) a încercat, pe cît era posibil în atari circumstanţe, să-şi croiască o viaţa asemeni celei din Anglia acelor vremuri, un fel de puritanism englezesc – fie el chiar presbiterianism, la care aderase şi Defoe, o aripă „moderată“ a puritanismului – strămutat în mijlocul oceanului. O paranteză: André Gide admira la englezi această „facultate de refacere a căminului“, indiferent în ce margine de lume s-ar afla. (Vezi şi N. Steinhardt,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 103.) Parţial, Robinson Crusoe a reuşit. Alta-i era soarta, probabil, dacă în loc de a-l întîlni pe Vineri, invenţia lui Daniel Defoe, un val înspumat i-ar fi adus pe acea insulă pierdută în imensitatea Pacificului o naufragiată! 

Autorul

Kierkegaard

înainte de a închide ochii, l-a chemat pe E. Bosen, prietenul din copilărie, rugîndu-l să transmită umanităţii mesajul său: „Salut pe toţi oamenii, i-am iubit mult pe toţi şi le spun că viaţa mea este o mare suferinţă, necunoscută şi de neînţeles pentru alţii…“ Un om care a sondat toate abisurile existenţiale, un eretic al vieţii, îşi mărturisea, resemnat, durerea. Dincolo îl aştepta moartea, „suprema singurătate!“ (Borges)

Iată-l! Coboară strada. Sloi de gheaţă strecurîndu-se printre semeni. Nu-l topeşte nici ploaia, nici vîntul, nici chiar căldura celor din jur. Mereu singur, nespus de singur. şi, tot privindu-l, mă întreb dacă eu, dezrădăcinatul, nu sînt mai singur decît el… 

Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada. 

Foto: wikimedia commons