Trasul de șireturi
Nu demult, am asistat întîmplător la un schimb de replici (adică la o dispută necordială) între un vecin mai în vîrstă și un trecător tinerel (că așa e tinerețea: trecătoare...). Întrucît cel din urmă a ajuns foarte rapid să-l tutuiască pe cel dintîi, vecinul mai vîrstnic a ripostat prompt: „Ne-am bătut, cumva, cu ghiozdanele în curtea școlii?”. Iată, așadar, o altă formulă sinonimă cu multe altele mai vechi.
Cîndva, în astfel de situații, se zicea așa: „Că doar nu am păscut porcii/gîștele împreună!” etc. Mai frecvent invocată (încă) este expresia a se trage de șireturi (cu cineva). Într-un articol din Dilema veche, intitulat „Familiaritatea şireturilor“ (publicat în 2017, în nr. 709), Rodica Zafiu a arătat (cum bănuiam dinainte) că în cazul acesta nu este vorba de șireturile de la pantofi, ci de șireturile (șnururile) de la haine, de la rochii, chiar de la (pe vremuri) lenjeria intimă. Ca atare, exprimările de acest tip sancționează o familiaritate necuvenită, o atitudine relaxată, un comportament deplasat pe care nu i le îngăduim interlocutorului.
Aducerea în discuție a „bătăii cu ghiozdanele în curtea școlii” mi-a atras atenția în acel moment, deoarece tocmai ce amintisem (la o conferință) de „trasul de șireturi”. În acea comunicare plecam de la constatarea că în societatea românească – de la o vreme și tot mai frecvent – se înregistrează o atitudine lipsită de respect față de intelectualul autentic, față de „omul de carte”. În același timp, precizam că justificări ori explicații pentru o asemenea atitudine se găsesc deja la José Ortega y Gasset, care (cu aproape un secol în urmă) a descris excelent statutul și misiunea intelectualului de-a lungul timpului.
Bunăoară, filosoful spaniol observa că atitudinea respectivă se vădește și în conversație, în exprimarea celorlalți. În acest sens, este suficient să reproduc cîteva rînduri surprinzătoare din cartea lui Studii despre iubire: „Este foarte verosimil ca într-o zi nu îndepărtată analiza microscopică și chimică a unei gene să reveleze cu anticipație tuberculoza care abia debutează într-un organism sau cancerul pe care un om de douăzeci de ani îl va avea la patruzeci. În același fel, simpla modă, azi triumfătoare, de a tutui persoanele la prima apropiere implică, pentru cine știe să privească, tot restul marilor schimbări politice și etice care se apropie”.
Cu acel prilej, am încercat să arăt că un anumit mod de exprimare poate încuraja ori poate conduce la instalarea unei familiarități neadecvate în raport cu intelectualul veritabil. Se uită prea adesea că limbajul este guvernat de unele norme intrinseci, că felul cum vorbim trebuie să fie în conformitate nu doar cu tema discuției și cu circumstanțele acesteia, ci și cu statutul interlocutorului.
Cînd avem în vedere statutul cuiva, poziția sa socială, respectul de care beneficiază el ori ea într-o comunitate, ne putem referi și la oameni „cu mai puțină carte”, dar care sînt creditați, totuși, cu o anumită înțelepciune, cu o gîndire (critică) sănătoasă sau cu o bogată experiență de viață. De pildă, cine nu-și amintește de statutul pe care îl are Ilie Moromete în primul volum din Moromeții, cînd consătenii îi sorb cuvintele de parcă ar aduce cu ele dezlegarea unor mari enigme? Tot așa, ne amintim că în cel de-al doilea volum al romanului statutul lui Moromete se schimbă radical: țăranul-filozof nu mai este ascultat de semenii săi, nu mai este lăsat să-și ducă fraza pînă la capăt. Niculae compară cele două ipostaze ale tatălui și trage concluzia: „Ei! acuma s-a terminat, îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un respect şi el lasă fruntea jos şi nu mai zice nimic”.
Addenda. Despre omul învățat încă se mai spune că „știe (multă) carte” sau chiar (nițel peiorativ azi) că e „tobă/burduf de carte”. Un „om de carte” este un cărturar, un savant. Se zice și „om cu carte”, o expresie creată firesc, pentru a intra în opoziție cu sintagma „om fără carte”, care face referire la cineva neinstruit. Totuși, om de carte și om cu carte nu semnifică exact același lucru. Prepozițiile întrebuințate nu-s deloc indiferente. Deosebirea este similară (dacă vreți) celei dintre „pahar de apă” și „pahar cu apă”. Altfel spus, omul cu carte este ceva mai „încăpător”: mai are de citit pînă să ajungă un om de carte. Dar nici cel din urmă nu se oprește vreodată din citit. Nu va declara niciodată că nu mai are nevoie de cărți.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
