Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Într-un articol apărut în 1987, apărut în Journal of Family History, intitulat The Formation of the Couple, André Burguière subliniază că, pînă în secolul al XVII-lea, iubirea nu era considerată, în general, un motiv de căsătorie, dar putea să se dezvolte după întemeierea căsniciei. Din cercetările lui reiese că mariajul era considerat pînă atunci, mai degrabă, o afacere de familie care nu îi privea pe viitorii miri, ci pe părinții acestora. În general, scopul principal al căsătoriei era, se pare, de natură pecuniară și oferea o siguranță prezumției de paternitate a moștenitorilor. Chiar dacă nici în epoca Renașterii cel mai adesea mirii nu hotărăsc singuri propria căsătorie, aceasta a fost totuși o epocă a permisivității sexuale, caracterizîndu-se printr-un climat care sprijinea relațiile conjugale. Ca reacție la această libertate, potrivit sociologului Jean-Claude Kaufmann (2007, Sociologie du couple, Paris), în Societatea Clasică căsătoria devine un contract între miri menit să conserve averea și să asigure bunul mers al societății. Se pare că uniunea în căsătorie din motive precum iubirea era considerată fragilă. Acest lucru nu însemna că iubirea nu putea să apară în căsătorie, însă cu certitudine nu era obișnuit să o fundamenteze.
Abia în secolul al XIX-lea dragostea apare ca o condiție importantă pentru căsătorie. O dată cu acest secol cuplul conjugal începe, din ce în ce mai mult, să se impună ca o celulă de bază în detrimentul familiilor de proveniență ale celor doi. Dragostea devine punctul central al intereselor cuplului în zorii secolului XX. Literatura, filozofia, dreptul modifică imaginea unui cuplu. Însă, iubirea care determină în cea mai mare măsură căsătoria nu mai este considerată ca fiind pentru toată viața. „Pînă cînd moartea ne va despărți” nu mai are aceeași greutate ca în celelalte perioade. Jean-Claude Kaufmann identifică o schimbare de formă fundamentală. Înaintea vremurilor contemporane, căsătoria fonda cuplul, în zilele noastre căsătoria îl încununează. Dacă, înainte, verigheta simboliza uniunea în familie indiferent de existența iubirii în noul cuplu fondat, în contemporaneitate aceasta simbolizează încununarea iubirii unui cuplu care formează o familie. Cuplul contemporan este, însă, vulnerabil, instabil, așa cum dovedesc statisticile oficiale de după 1970: a crescut numărul de cupluri aflate în concubinaj, a scăzut numărul de căsătorii, a crescut fulminant numărul de divorțuri și despărțiri. Totodată, numărul cuplurilor care coabitează este diminuat și crește semnificativ numărul celor care trăiesc singuri. Totuși, acestea nu înseamnă că viața sexuală este mai săracă, nici că nu există parteneriate, ci doar că acestea durează tot mai puțin.
Definiția familiei și a cuplului se modifică și se transformă cu aceeași fluiditate cu care apare o diversificare a relaționărilor. Conceptul tradițional de familie nucleară este redefinit făcînd loc unei noi și mai fluente structuri de familie. Această nouă structură lasă loc și diverselor tipuri de constelații de părinți, de parteneri de cuplu romantic sau conjugal. Nu e oare, în zilele noastre, prietenia mai durabilă decît căsătoria?
Oare nu ajunge un prieten ca martor al existenței noastre? Nu este un prieten mai mult decît este un soț sau o soție?
Asta nu înseamnă că iubirea se modifică. Formele ei sociale, însă, par să se tot transforme.
Mulți s-ar speria că se duce societatea „de rîpă” pentru că devenim consumatori de relații. Acest consumism relațional pare a fi cauzat de așteptări nerealiste și idealizante de la partener. Fiecare devine pretențios cu ceilalți și pare să își caute parteneri ”all inclusive”, iar la cea mai mică nemulțumire sau neîndeplinire a standardelor înalte ale partenerului relația se rupe definitiv sau intră într-o buclă suspendată temporal, repetitivă exasperant în dihotomia iubire/ură. Aceasta este marcată de o ambivalență intensă, dificil de suportat, care poate pune la îndoială calitatea morală a partenerilor: „e narcisic”, „e borderiță”, „e isterică”. Acești termeni au fost decupați din limbajul de specialitate și sînt folosiți ca o formă de devalorizare a celuilalt în calitatea lui umană, a capacității de a iubi, pierzîndu-și, de fapt, scopul apariției lor. Acestea devin cuvinte folosite, mai degrabă, drept „gloanțe” în distrugerea imaginii celuilalt pentru că neîmplinirea iluziei iubirii ”all inclusive” este trăită ca un atac la propria imagine.
Putem observa deseori în jurul nostru persoane care se oferă 100%, în totalitate. Dar este asta cu adevărat de dorit? O persoană care se oferă în totalitate, va cere totul. Totul nu este niciodată ușor de dat. Asta înseamnă că data viitoare cînd te întîlnești cu un prieten, partenerul sau partenera va fi teribil de furioasă că ai oferit ceva altcuiva.
Cum ar fi dacă s-ar oferi 68%, iar restul de 32% păstrează pentru sine?
Oamenii care vor să devină unul cu celălalt, să fuzioneze (”merger-seeking personalities”), au fost descriși de Kohut, în 1978, în lucrarea „Personalitățile narcisice”.
De ce devin oamenii hiperprotectivi și obsesivi față de alți oameni? De ce sînt ei neputincioși să își dezlipească investiția de obiectul de care s-au pironit și agățat? Pare că ei nu pot trăi fără o iubire care nu este împărtășită constant și la cel mai înalt nivel. Acești oameni revendică o iubire totală și tot timpul. Ei nu pot tolera nicio formă de distanță, de absență și de limită între ei și obiectul obsesiei. Obiectul sau persoana de care sînt fixați nu pot fi lăsate libere, pentru că aceștia sînt containerul unei resurse vitale și ar însemna că ar pierde tot. Ei s-ar pierde pe sine cu fiecare dispariție a celuilalt, chiar și temporară, sau la nivel abstract în propriile gînduri. Orice formă de absență, de retragere, oricît de scurtă ar echivala cu moartea proprie. Asemenea vrăjitoarei din Hansel și Gretel, această persoană care nu se poate distanța de propria obsesie ar promite întîi toate dulciurile de pe pămînt, ar fi „lapte și miere”, apoi, pe măsură ce apar primele semne de libertate, ar încerca metaforic să-l înghită pe celălalt. Aidoma Mamei-Lup din povestea „Caprei cu trei iezi”, care cîntă frumos un cîntec de leagăn pentru a-i convinge să deschidă ușa și să-i devoreze, posedîndu-i complet și recreînd fuziunea. Menținerea fuziunii cu celălalt de care s-au fixat, indiferent de forma pe care o ia fixația, devine o luptă acerbă pentru supraviețuire. Oare, este posesivitatea o formă a iubirii sau a lipsei ei? Nu este oare posesivitatea o dificultate de a tolera orice formă de pierdere, o iluzie de a avea totul care transformă fantasmatic oamenii în extensii ale sinelui, depersonalizîndu-i?
Orice reunire cu un celălalt, orice dor, are la bază o dispariție marcată ulterior de o apariție. Această dispariție-apariție, cum este jocul de-a „bau-bau” exersat în relație cu bebelușii, este ceea ce creează spațiul pentru posibilitatea existenței intimității, a iubirii, a relației. Este nevoie de doi pentru a exista o relație și asta presupune o delimitare între două corpuri, între două minți, o distanțare sau o dispariție temporară, urmată de o apariție.
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața. Restul oamenilor se îndrăgostesc de mai multe ori într-o viață și, după fiecare deziluzie, trebuie să își ia înapoi investiția și reinvestesc în sine, în alte relații sau în alte preocupări.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
Foto: wikimedia commons
