Orwell, petrolul și qatarezii
Primul Campionat Mondial de Fotbal cu țuică fiartă în loc de bere este în plină desfășurare. Meciuri anoste, vedete plictisite, suporteri însetați, goluri anulate, arbitraj discutabil, surprize, surprize, echipele asiatice jucînd cu aplomb, trăgîndu-și vlaga, ca Anteu, dintr-un pămînt mai familiar. Sute de miliarde de dolari cheltuite cu o nonșalanță care nu mai surprinde pe nimeni, stadioane colosale înflorite în mijlocul deșertului, înălțate cu risipă de suflete, ale miilor de muncitori veniți înghesuiți pe barcă din Lumea a Treia, acum morți ori dați dispăruți, corupția știută și nepăsătoare, drepturile omului lăsate undeva într-un veac întunecat.
Ignorăm urîtul, așa cum ne-am obișnuit, căci, săpînd adînc în dedesubturile oricărei industrii, am ajunge inevitabil la răul endemic, la feluritele crime împotriva omului, fără de care n-am avea nici mașini, nici telefoane, nici cinematografie, nici fotbal. Ne forțăm să ne bucurăm de spectacol, să ne mai amorțim puțin, deși devine tot mai greu și o competiție sportivă nu mai emană aceeași magie, așa cum nici Crăciunul parcă nu mai e ca odinioară.
Devenim nostalgici – nu se poate altfel –, ne amintim de Italia ’90, de SUA ’94 sau de Franța ’98, ere îndepărtate, spre care ne întoarcem bătrînește ca spre o tinerețe aventuroasă. Deși pînă atunci mai urmărisem meciuri din Divizia A și jocurile Naționalei, în 1998 am contractat microbul. Atunci, în vara în care toată lumea îi ținea isonul lui Ricky Martin, m-au acaparat înfruntări între țări care-mi erau străine întru totul, deși întotdeauna fusesem bun la geografie. Peste acestea, golazo-ul lui Adi Ilie împotriva Columbiei, golurile „englezilor” Moldovan și Dan Petrescu contra Angliei, litrii de apă oxigenată necesari respectării unei promisiuni.
Putem merge oricît de mult în urmă, spre zorii fotbalului ca sport-rege sau ca religie, iar dacă nutrim un cult fabricat pentru interbelic, ne închipuim echipa României călătorind spre Uruguay, pentru a lua parte la cel dintîi Campionat Mondial, cel din 1930. În vremea lui Rebreanu și a lui Camil Petrescu, reprezentanta României sub proaspătul încoronat Carol al II-lea pornea lungul și năucitorul drum spre Lumea Nouă. Aș vedea un întreg roman aici.
Păstrîndu-ne în lumea literelor, ne gîndim la alți împătimiți ai balonului, la Doyle, Scott, Camus, Sartre sau Nabokov. O lume cu care mai avem prea puține în comun. În era monitorizării, a creditului social și a VAR-ului, ne întoarcem tot la Orwell, așa cum ne-am obișnuit în ultimii ani: „Dacă vrei să inoculezi rea-voinţă în lume, cu greu ai găsi o cale mai bună decît să organizezi meciuri de fotbal între evrei şi arabi, germani şi cehi, indieni şi britanici, ruşi şi polonezi, fiecare partidă fiind urmărită de 100.000 de spectatori. Fotbalul nu are nimic de-a face cu fair play-ul. Este legat de ură, gelozie, invidie, laudă și violenţă“. Ce nu este?
Alegem să ignorăm asta, e imperios s-o facem, ne revoltăm doar pentru o clipă auzind despre mingile cusute de țînci famelici în bolgiile fabricilor din Orient, altfel cum am putea viețui în lumea asta? Nu mai sîntem în stare să ducem o zi fără toate posesiunile noastre materiale și fără dopamina entertainment-ului, dar putem trăi bine-mersi fără dreptate, asemenea organismelor care, în lipsă de oxigen, s-au adaptat să respire azot. „Al-’ana huwa kul-lu shay’”, acum este totul. Vom înfrunta viitorul doar cînd va deveni prezent.
George Cornilă este prozator, publicist și traducător.
