Hoțul de timp
Întîrzierea cronică este un comportament care afectează atît pe cel care nu reușește să scape acestui simptom, cît și pe cei cu care interacționează. Acești oameni cer timp suplimentar în mod constant sau îl iau cu forța de la ceilalți, lăsînd impresia că nu cred în caracterul limitat al resurselor temporale ale tuturor. Hoțul de timp se lasă așteptat, dispare brusc și atroce din planurile comune cu ceilalți și se împăunează cu aroganță în iluzia că timpul propriu e mai valoros decît al altora. A fi prezent la timp și în timpul alocat pare ceva de nerealizat pentru persoanele care întîrzie în mod habitual. Hoțul de timp îi vătămează inconștient pe ceilalți prin furtul din timpul lor, generînd valuri turbulente și derutante împrejur, jonglînd în afara lor cu istoria unui gest compulsiv, repetitiv. Invariabil, o astfel de persoană sfîrșește prin a dezamăgi pe cei din jur și pierde poziția de om pe care să te poți bizui. Hoțul de timp este o persoană aproape mereu defazată între timpul psihic și timpul obiectiv.
Oare ce semnificație are acest „furt de timp” și cărui scop servește?
Cu adevărat, timpul este ireversibil, el nu poate fi dilatat, întins, condensat sau oprit precum în picturile lui Salvador Dalí. Timpul introduce o ordine mentală într-un material reprezentabil, organizează și structurează. Dezmembrarea coordonatelor spațio-temporale indică o respingere a realității dureroase, nicidecum o cochetărie. Hoțul de timp este un suferind de propria viață netrăită, de propria deprivare pe care nu o poate accepta. El nu poate face doliul pentru acele părți din viață care i-au fost răpite și, astfel, să își apropie experiența netrăită. Nu e doar despre ce s-a întîmplat, despre o așteptare perpetuă într-un timp mort, ci și despre ce nu s-a întîmplat, astfel încît persoana respectivă să poată reintra în timp, să poată calibra dimensiunea temporală subiectivă cu cea obiectivă, fără să pună în ceilalți propria stare de deprivare și fără să revendice de la ei plata pentru pierderea suferită.
Finitul și limita sînt antiteza directă a infinitului. Pragul de acces în viață este dat, înainte de toate, de existența în gînd, iar persoana care ființează este atît ramură, cît și rădăcină. Prin intermediul a două momente precise, acelea ale nașterii și morții, conținem spațiul vieții în propriul corp. Istoria personală, intim legată și ea de timp, este o elaborare secundară a psihicului care oferă contur și structură persoanei. Corpul este un ceas viu. Dezvoltarea unei conștiințe a timpului favorizează dezvoltarea propriei dimensiuni spațio-temporale, care are susținerea în corp. Aidoma pielii care delimitează și cuprinde corpul, cuvintele și reprezentările cuprind afectul și, astfel, reintroduc persoana în curgerea firească a existenței. Ieșirea din starea de suspendare a unei eternități inconștiente are nevoie de punți ale reprezentării pentru a nu mai fi vărsată în acțiuni, simptome și explozii sau implozii afective. Edward Munch, în faimoasa pictură „Țipătul”, reprezintă o persoană care urlă cu o gură larg deschisă, aproape mutilată de violența unui țipăt care se face ascultat prin imagine. Ochii persoanei sînt încercuiți concentric de culori închise și violete care redau tumultul interior, imposibilitatea de a dormi și visa experiența. Este reprezentarea evacuării emoțiilor prin acțiuni și senzorialitate atunci cînd capacitatea de a și le reprezenta a celui care trăiește violența afectelor se dizolvă.
Personalitatea umană este conștientă de „sentimentul oceanic” (Sigmund Freud) fără limite, neconținut, ca o dispersie psihotică ce acaparează tot spațiul și timpul existenței. Recunoașterea înăuntru a violenței propriilor emoții – propria ură, disperare și frică de a înnebuni – poate să dea „corp” afectului prin gînd și cuvînt, astfel încît să nu se mai disperseze „oceanic”. Reprezentarea, „corpul” experienței, se poate întîmpla tocmai pentru că în această clipă mintea este întreagă. Hoțul de timp nu are un sine mărginit de timp și spațiu, de corp ca ancoră în realitate. El „condensează” inconștient în acțiunea întîrzierii cronice experiența de întrerupere a existenței neintegrate și negarea vehementă a îmbătrînirii și finalului, deci a morții. El o plasează și o deplasează dincolo de propriile granițe, aidoma personajelor din prima parte a romanului lui Jose Saramago Intermitențele morții, care preferă să se contorsioneze în suferința suspendată doar pentru a nu accepta moartea proprie, preferînd compromisul de a rămîne în afara existenței, un „viu mort”. Autorul redă senzația de suprasațietate și lăcomie întrebuințînd redundant virgula, evocînd astfel, în cititor, lipsa răgazului și a încheierii.
Anacronismul este un modus vivendi pentru persoanele care în mod pasiv-agresiv joacă absența și non-prezența, aruncînd moartea în afara propriilor granițe și intrînd într-un proces de descompunere psihică. Ei se fortifică în interiorul iluziei de a „avea în mînă accelerarea sau încetinirea călătoriilor la graniță, nu cea geografică, ci cea a veșniciei” (Jose Saramago).
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
