Dragostea tăiată la montaj. Heinrich Böll despre doliul Germaniei
Mai întîi, Heinrich Böll a fost revelația Grupului 47, grupul tinerilor scriitori antimilitariști și antinaziști, care se s-au apucat să reconstruiască literatura germană postbelică. (Au mai trecut pe acolo Ingeborg Bachmann, Günter Grass și alții.) Le-a citit o proză scurtă („Oile negre“) și i-au dat premiul anului 1951. Cîțiva ani mai tîrziu, a intrat în atenția europeană, după ce a luat premiul Meilleur étranger pentru Haus ohne Hüter. (La noi, romanul a apărut cu titlul de Casa văduvelor, dar există variante de traducere și mai nefericite, în Franța – Les enfants des morts, în Anglia – Tomorrow and Yesterday.) Cînd a primit premiul Nobel s-a spus despre literatura lui că are o dublă temă – estetica umanității și lipsa ei de adăpost – și prezentarea continuă cam așa: „poveștile lui sînt despre o societate în sine fără acoperiș deasupra capului, o epocă deraiată, dislocată, care stă la fiecare colț de stradă cu mîna întinsă, rugîndu-se pentru mila unui spirit blînd și pentru solidaritatea umană“ (am încheiat citatul).
Greu de spus dacă e chiar așa. Case efectiv dărîmate, ruine apar în proza lui Heinrich Böll ca elemente naturale din decorul Germaniei bombardate. (În Cum s-a sfîrșit războiul, cînd își vede din camionul cu prizonieri de război, care străbate Köln-ul, propria casă cu peretele de la stradă decorticat și, printre dărîmături, pianul părinților, în Unde ai fost, Adam?, în Partida de biliard de la 9 ½.) Dar personajele lui nu umblă pe la colțul străzii și nu stau cu mîna întinsă, în mod sigur comisia Nobel s-a jucat cu sensul figurat, sau mai bine zis e vorba de cămine în loc de case, despre familii și căsnicii, oamenii lui Böll, care au darul să devină exemplari fără să forțeze, pur și simplu refac lumea în care trăiesc, o readuc pe drumul celălalt, cel care ar fi trebuit urmat la răscrucea istorică din 1933. „Cum ar fi fost dacă ar fi fost?“ e întrebarea.
Casa văduvelor
În acest oraș fără nume, de pe malul Rinului (cel mai probabil, Köln-ul de origine, al lui Böll), casele sînt în picioare, s-au salvat aparent intacte. De aproape însă se observă o modificare periculoasă în structura de rezistență a căminelor. Stîlpul central a căzut și centrul de greutate a fost deplasat pe altul, de împrumut, așa încît casele sînt ușor hîite și se sprijină unele pe altele. De la distanță par populate și animate. Există cîte o mamă, cîte un copil (sau mai mulți), cîte o bunică, o prietenă de-ale ei, chiar și un refugiat, dar nu există nici un tată. În locul capilor de familie, al bărbaților căzuți pe front, au apărut alți tați, de conjunctură sau de nevoie, care poartă amabil numele de unchi, nefiind căsătoriți în acte cu tinerele văduve. Prin urmare, raporturile de familie se păstrează în alți termeni și funcționează aproximativ.
Martin, puștiul prin ochii căruia se deschide romanul, știe destule cazuri numai la el în clasă. Șapte băieți din clasă nu mai aveau tată: Brielach și Welzkam, Niggemeyer și Poske, Benherdt și el însuși. Și Grebhake era în aceeași situație, numai că Grebhake avea un tată nou. Cînd un bărbat tînăr devine unchi (de preferat, tată nou), lucrurile se schimbă fundamental într-o casă.
Semnul distinctiv al taților era oul la micul dejun. Semnul distinctiv al taților era viața ordonată. Viața ordonată însemna: trezire, oul la micul dejun, slujbă, ziar, întoarcere acasă, somn.
Aceste schimbări le privesc chiar și mai mult pe femei, tinerele văduve. În timp ce copiii nu au apucat să își cunoască tații, mamele trebuie să facă un joc complicat de conștiință, prin care să-și salveze dragostea pentru bărbații lor (rămași necuviincios de tineri în fotografiile de nuntă), dar să își continue într-un fel sau altul viața cu ceilalți, cei care au fost suficient de norocoși să se întoarcă acasă. Din fericire, dragostea în romanul lui Böll chiar există și e așa cum ar trebui să fie. Bună și frumoasă, sinceră și investită ca la început. Din păcate, doar femeile mai sînt implicate în ea. Bărbații au dispărut în război.
Nella și doliul complicat cu depresie
Pînă de curînd, în DSM IV, doliul se deosebea de depresie în principal prin criteriul de timp. Simptomele depresive și anxioase de după pierderea unei persoane dragi țineau de doliu dacă se limitau la două luni, iar dacă săreau termenul, intrau în sfera depresiei. DSM V vine cu o viziune nuanțată – tristețea intensă, ruminațiile negative, insomniile, sentimentele de blamare și mînie, care apar după decesul unei persoane dragi, trebuie judecate în context clinic și pe baza istoricului. Stările pot să dureze luni sau ani.
În psihologie (Kübler-Ross), sînt schițate etapele travaliului de doliu (cu precizarea că limitele dintre ele sînt vagi și nu trebuie parcurse o singură dată, într-un singur sens). În fază inițială de refuz, asociată cu o stare de aparentă amorțire, persoana pare afectată superficial de pierdere, dar în realitate caută să se protejeze de suferința acută. Urmează dorul și căutarea persoanei pierdute, cu stări de neliniște, plîns și mînie. Apoi dezorganizarea și disperarea cresc, apar retragerea și introversia. De abia după ce doliul cedează vine faza de reorganizare, locul gol este populat cu amintiri dragi, chiar dacă marchează în continuare absența.
Cînd face frescă socială și roman axiologic, Böll nu se avîntă în psihologia abisală. Nu ar avea rost să țină și detaliul, și perspectiva. Personajele sînt monolitice, fie de partea speranței (micul Heinrich, micul Martin, unchiul Albert și Wilma), fie de partea mîniei și răfuielii cu trecutul. Iar Nella e principala figură din partea celor blocați în ce-a fost. După Bowlby sau Parks, pare că rătăcește undeva între etapa a doua și a treia a travaliului de doliu. Blocajul e lung, de aproape zece ani, timp în care nu s-a mai apropiat de nici un alt bărbat, deși e încă tînără și foarte dorită, locuiește în casa bună, cu statut, bani și, mai important decît orice, mîncare. Noaptea citește romane franțuzești (Thérèse Desqueyroux) și fumează mult, scrumînd în spatele patului. Ziua se refugiază în întunericul difuz al sălilor de cinema sau la Hähnel, cofetăria cu 144 de sortimente de înghețată și firma luminoasă în formă de cocoș cu pene multicolore, care se aprind pe rînd, verde cum e cîmpul și roșie ca rodia, galben ca steagurile de pe trenurile de muniții, negru cum e cărbunele, iar ea, într-o stare de aproximativă derealizare, face același exercițiu de memorie, reface obsesiv filmul imposibil cu Rai, tăiat brutal de un ofițer nazist, care i-a trimis soțul într-o misiune mortală.
Între prezentul rostogolit ca un ou și trecutul care în aparență se rotea atît de regulat se intercalase un al treilea disc, strident de galben, gonind nebunește: vremea care nu existase niciodată, viața care nu fusese niciodată trăită.
Wilma și doliul necomplicat
De partea cealaltă, mai tînără cu aproape opt ani și chiar mai frumoasă, e Wilma. Împinsă de sărăcie, viața ei se rostogolește peste hîrtoape. După zîmbitorul caporal de tancuri, care acum zăcea undeva între Zaporoje și Dniepropetrovsk, au urmat Erich și Gert, Karl „Viață nouă”, Leo și, în final, brutarul care putea să-i plătească dinții zgîlțîiți de malnutriție și să le asigure celor doi copii un viitor cît de cît mai bun. Apoi, cine știe, poate chiar Albert. La fel ca în confruntarea doliu vs depresie, Wilma e cea care trezește empatie și simpatie celorlalți. Simptomele ei se diminuează cu timpul. Răspunde la reasigurări și contacte sociale. Nici ea nu-i deloc fericită, vizitează aceleași săli de cinema, unde iluziile se proiectează pe ecran, aceleași colțuri ale memoriei din care amintirile încep să se evapore. Să simtă nici nu poate fi vorba deocamdată.
În vocabularul lui Leo nu exista cuvîntul, și ea găsea că e mai bine așa; dragostea există în filme, în romane, la radio, în cîntece. În filme, ochii bărbaților strălucesc dintr-o dată și chipurile lor devin livide din pricina pasiunii sau capătă culoarea ciocolatei.
Doar că, în ciuda șirului lung de înfrîngeri, o particulă de speranță continuă să lumineze intermitent în interiorul ei, ca un element constituțional, ca o necesitate a prezervării vieții. Pentru că Wilma și Nella, doliul care se vindecă și depresia care stagnează, sînt de fapt cele două opțiuni din Germania postbelică. Evident, Böll o va alege pe prima, iar romanul său rămîne deschis către viitor prin conștiința lui Heinrich, copilul Wilmei.
Dar nu la asta se gîndea Heinrich acum: el se gîndea la speranța care luminase o clipă chipul mamei, numai o singură clipă, dar știa că o clipă înseamnă mult.
Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.
