Pata umană. Despre intoleranță și mizantropie
Invidiez oamenii cu certitudini. Oamenii care trăiesc sub semnul exclamării. Oamenii fără îndoieli. Oamenii care știu totul și cărora nu le este suficient că știu totul, dar trebuie să le explice și celorlalți totul. Pentru că ei sînt singurii care nu numai că știu totul, dar îl și știu cel mai bine.
„Toată lumea știe.“ Este laitmotivul care revine într-un fragment din Pata umană a lui Philip Roth, unde se dovedește de fapt că nimeni nu știe nimic. Este acuzația cu care începe o scrisoare anonimă, trimisă personajului principal al cărții, fostul decan Coleman Silk, un negru cu pielea albă care pretinde că este evreu și astfel ajunge să fie primul decan evreu al unei universități americane. Anonima afirmă că toată lumea știe ceva anume despre decan, o ipoteză greșită și calomnioasă, fără nici o legătură cu secretul bine ascuns al unui om care fuge de o formă de persecuție pentru a se împiedica de alta (sau care fuge de o prejudecată pentru a se împiedica de alta). „Everyone knows“, spune citatul în engleză din carte, care apare la Alain Finkielkraut, în fragmentul „Gluma“ din volumul O inimă inteligentă, iar eu m-am gîndit imediat la Leonard Cohen și la „Everybody knows“. Pentru că toată lumea știe totul despre restul lumii, chiar și atunci cînd nu știe nimic. Și trebuie să aibă și o părere pe care să și-o expună clar și răspicat, fără cea mai mică umbră de îndoială. Așadar, comentează Finkielkraut pe marginea fragmentului: „Nu știm. Și, în primul rînd, nu știm că nu știm. Credem că știm. Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini“.
Acum doi-trei ani, cînd am citit cartea lui Finkielkraut, nu citisem încă Pata umană. M-a marcat și atunci citatul de mai sus. Pentru că, evident, și atunci, ca și acum, toată lumea știe. Totul despre toate. Pare să fie o caracteristică universală și eternă. Toată lumea știe mai bine ca toată lumea, drept care cealaltă lume, care nu știe la fel de bine, trebuie convinsă, eventual cu insulte, nervi și ciomege. „Toată lumea știe“ pare să fie ceea ce stă dintotdeauna la baza intoleranței. Pentru că toată lumea nu se mulțumește doar să știe, ci trebuie să își argumenteze cu scos ochii celorlalți, pe care trebuie să îi lumineze neapărat, dar neapărat cu ceea ce știe ea, lumea cea bună.
Acum, după ce am terminat Pata umană, mărturisesc că este una din cărțile care m-au impresionat cel mai tare din tot ce am citit de Philip Roth. Pentru că vorbește despre intoleranță așa cum puțini au avut curajul să o facă, despre intoleranța nevindecabilă, care stă în gena speciei, în genomul petei umane, alcătuită din impurități, imposibil de îndepărtat. Vorbește despre intoleranță și ipocrizia care nu are cum să nu vină la pachet odată cu intoleranța, pentru că, de la dreapta la stînga, de la conservatori la progresiști, toți sîntem la fel, gata oricînd să îl sacrificăm pe celălalt pentru propriile idei fixe.
De la prejudecățile rasiale și misoginism pînă la corectitudinea politică, totul are consecințe devastatoare, cu distrugere de vieți. Finkielkraut comentează natura maniheistă a corectitudinii politice care „vrea ca omul să fie la origini nevinovat și bun; dacă există rău, el își are obîrșia în societate, adică în dominare“. Pentru prima dată am înțeles unde este naivitatea acestei gîndiri, cu toate intențiile ei bune. Pentru că, două pagini mai încolo, citează din cartea lui Roth, din discursul Fauniei Farley, cel mai complex și mai tragic dintre personaje: „Pata umană. [...] Lăsăm în urma noastră o pată, o urmă, lăsăm o amprentă. Impurități, cruzime, abuz, greșeală, excremente, spermă – nu există o altă modalitate de a trăi. [...] E în toți. Înnăscută. Definitorie. [...] De aceea orice curățire este o glumă. Și încă una barbară. Fantezia purității este oribilă. O nebunie. Ce înseamnă drumul spre purificare, dacă nu acumularea altor impurități?“.
Iar Finkielkraut comentează pe margine: „Faunia Farley, în acest solilocviu crucial, desființează cele două viziuni ale originii care se dispută, cu o imensă emoție, în «Everyone knows»: răul și pastorala, păcatul și inocența, Sfîntul Augustin și Jean-Jacques Rousseau. Pata umană nu este o sancțiune, este un fapt“.
În jurul anilor 397-401, Augustin scria în Confesiuni: „Oamenii sînt un gen curios să cunoască viața altuia, dar leneși să o îndrepte pe a lor proprie“. Era înainte de a scrie De Civitate Dei și De Trinitate, înainte de a întemeia o dogmă cu care discursul Fauniei Farley să vină în contradicție. Apoi, în 417, în Epistola 185 ajunge să legitimeze termenul de coercitio și face o întreagă apologie a persecuției, găsind justificare pentru persecuția justă pe care o opune persecuției nedrepte, evident, a celorlalți. După un citat din această Epistolă, Giovanni Filoramo, în Crucea și puterea, se întreabă cum a putut tînărul sensibil din Confesiuni să se transforme într-un „bătrîn deziluzionat, teoretician al Inchiziției“.
Poate că răspunsul stă în discursul Fauniei: „Pata umană“. Ceea ce ne definește. Ceea ce ne face să ne crispăm și să ne simțim contrariați la orice se opune adevărurilor noastre. Incapacitatea noastră de a accepta posibilitatea altor adevăruri și nevoia de a ne impune propriul adevăr cu forța.
Desigur, ideal ar fi să ascultăm și să încercăm să înțelegem. Sau, cel puțin, să nu asumăm. Și să nu ținem cu dinții de adevărul absolut. Pentru că el nu aparține nimănui. Sau, cum spune James Carroll în Constantine's Sword: „Every person is a perceiving center and every perception is different. There is no absolute conformity of the knowing subject to the known object. Therefore truth can be known only obliquely, and, yes, subjectively“. Carroll e un optimist pentru că are speranță și conchide că, în acest caz, „Conversation is our hope“.
Dar cum poate fi conversația (dialogul) speranța noastră atîta timp cît „toată lumea știe“? Ce fel de conversație este aceea în care oameni educați nu pot dezbate un subiect fără scrîșnet de dinți? Ce fel de dialog este acela cînd, în numele iubirii, pe de o parte, și al progresului, pe de altă parte, se desființează și se insultă grupuri întregi de oameni care nu greșesc decît prin aceea că sînt diferiți? Pentru că, atît la dreapta, cît și la stînga, pare imposibil să accepți că adevărul tău poate fi doar unul din nenumăratele posibile. Lucru firesc, de altfel, atunci cînd „toată lumea știe”. Și cînd refuzăm să mai învățăm, pentru că deja știm.
„Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.”
Ileana Moroianu este medic stomatolog și studentă la masterul de cultură și civilizație ebraică din cadrul Facultății de Litere a Universității București.
