Iarna pe uliță
„Și cum era, Mamaie, cînd era matá mică?” „Păi, cum să fie, mamaie... bine! Era bine „Bine-bine, da’ cum?” „Era bine, mamaie... erau mulți copii în sat, nu ca acuma... ne jucam pe-afară toată vara... era frumos!” „Da’ iarna nu vă jucați, Mamaie?” „Iarna, nu, mamaie, iarna nu ne jucam. Că ne era frig la picioare. Ne înghețau picioarele, că pe vremea aia iernile erau ierni, nu ca acuma! Stăteam înăuntru, la căldură.” „Da’ de ce vă înghețau picioarele, Mamaie?” „Păi, dacă eram desculți?” „Desculți, iarna? Dar de ce nu vă încălțați, Mamaie?” „Păi, cu ce să ne-ncălțăm? Că n-aveam cu ce.” „Cu ce poartă oamenii iarna în picioare... cizme, ghete, bocanci, ciubote... ce-o fi, că doar n-o să meargă desculți prin zăpadă! Asta nu se poate.” „N-aveam, mamaie. N-aveam noi din astea. N-aveam nici opinci.” „Cum adică, Mamaie? Cum n-aveați opinci? Toți țăranii aveau opinci, și cei mai săraci! Ce, voi erați săraci?” „Nu eram săraci, mamaie, eram și noi ca toată lumea... ce-avea lumea din sat, aia aveam și noi... ba, ca să-ți spun drept... noi nu eram deloc săraci. În sat ziceau oamenii că eram bogați. Că noi aveam pădure, eram proprietari, și era pădure bună, de stejar! Și eram din neam de meșteri, că, uite, bărbații din familie erau dulgheri și dogari, la vreme de vară, iar la vreme de iarnă făceau case de lemn, le lucrau la noi în curte, că aveam curte mare, și le puneau apoi pe tălpici și le trăgeau prin sat, cu boii, pînă la curtea omului care plătise, și acolo așezau casa pe pămînt și o montau, de se muta omul la el acasă în aceeași seară! Erau meșteri buni, Taica și unchii mei, frații lui. Păi, Taica... om ca el, ehe! Nu-i trecea nimeni pe dinainte... era o dată om! Se ducea singur cu carul în pădure și acolo dobora tufanul [trunchi de stejar] și-l încărca singur, de-l aducea acasă! Putea să ia pe cineva cu el, la ajutor, dar nu voia. Cum încărca el tufanul în car, de unul singur acolo-n pădure, era taina lui, n-a vrut s-o spună la nimeni, niciodată. Primarul nu-l vedea cu ochi buni, că-l prepuia că voia să fie Taica primar în locul lui, dar Taica n-a vrut, și bine a făcut. Cînd au venit comuniștii, n-au avut ce să-i facă. Nu, mamaie, nu. Noi nu eram săraci! Erau alții în sat, Doamne apără, că n-aveau nici mămăligă pe masă. Dacă aveau masă, săracii.” „Dar, Mamaie, cum de n-aveați opinci, dacă zici c-o duceați așa bine cu banii?” „Păi, mamaie, cîte opinci puteau să iasă dintr-o burtă de porc? Hai, că poate în cîte-un an tăia Taica doi porci, nu unul, că eram mulți și iarna era lungă; dar cîte opinci putea face din pielea aceea de pe burtă? Că cea de pe schinare era tare, nu era bună de opinci. Făcea pentru el, făcea pentru Maica, mai făcea o pereche pentru vreo fată de măritat... și atît îi ajungea. Noi, copiii, nu aveam parte de opinci. Nici nu ceream, mamaie! Eram obișnuiți, că noi așa apucaserăm, să umblăm desculți. Păi, ce? Taica le purta pe ale lui? Tot desculț umbla! Le lua la el, cînd mergea cu căruța la oraș, și le încălța la barieră, să vadă lumea din tîrg că are, că e om încălțat! Dar cum trecea înapoi bariera, le scotea din picioare și le punea bine în lada căruței, să nu se strice, să țină cît mai mult.” „Da’ cîți ani ținea o pereche de opinci, Mamaie?” „Ani? Vai, Doamne, măi Valentin, măi... opincile țineau vreo săptămînă, poate două, dacă le purtai numai pe zăpadă tare, uscată. Dacă le purtai prin zăpadă mocirlită sau prin zloată, nu țineau nici două zile! Că pielea de pe burta porcului nu se argăsea, nu se tăbăcea cum se spune acuma, se lucra așa, crudă. Opincile erau lucru de fală, nu de purtare!” „Și copiii nu aveau?” „Nu. Niciodată. Și nici nu cereau, știau că opincile erau pentru părinți, pentru cei mari. Că aveau nevoie, de exemplu, cînd mergeau la Drăgășani să se fotografieze, că erau fuduli, aveau fotografii înrămate în casă, să vadă lumea că erau și ei cineva în sat! Și cum era să meargă la fotograf fără opinci? Le păstrau, le grijeau... noi, copiii, înțelegeam și nici prin minte nu ne trecea să cerem și noi. Ce, pe noi ne fotografia cineva, acolo-n sat la Măciuca?” „Și voi nu ieșeați din casă toată iarna?” „Ba da, mamaie, cum să nu ieșim? Ne duceam la fîntînă să aducem apă, ne duceam la șopru să aducem lemne pentru foc, ne duceam la hambar să aducem făină și mălai, ne duceam la animale să le dăm nutreț... cîte nu erau de făcut! Dar le făceam repede, în fugă. Și tot ni se înroșeau tălpile, ne ardeau ca focul cînd intram înapoi în casă! Dar eram obișnuiți, nu ne păsa.” „Și altundeva nu vă duceați, iarna?” „Altundeva, unde?” „Să vă jucați, să faceți oameni de zăpadă, să vă bateți cu bulgări, să mergeți la săniuș, la derdeluș...” „Nu făceam noi din astea, mamaie. Nu ne trecea prin cap să ieșim din curtea lui Taica, iarna, fără treabă! Mergeam la cîte o clacă, seara, de stăteam toată noaptea. Era frumos! Acolo, în casa unde era claca – de multe ori era și la noi – era cald, gazda făcea gogoșele, mîncam, erau bune, dar n-aveau zahăr ca acuma, erau numai din cocă prăjită în untură de porc, că pe vremea aia nu era ulei; și povesteam toată noaptea, și cîntam, și tăinuiam... era frumos! Și dimineața dădeam fuga acasă, repede-repede, să nu ne înghețe picioarele.” „Și de jucat, iarna, voi nu vă jucați?” „Ba ne jucam prin casă, că eram mulți frați și surori. Aveam păpuși de cîrpe, ne jucam frumos. Altceva n-aveam.”
Am auzit de mai multe ori această relatare a lui Val, colegul meu de liceu, cu care mergeam pe munte și cu care povesteam enorm, că amîndurora ne place vorba lungă și meșteră. Și el, ca și mine, n-a acordat atenție istoriilor de familie pînă spre 30 de ani (pîn-atunci avînd prioritate absolută gagicile și bătăile), iar apoi a început să asculte și să pună întrebări. Din păcate, martorii acelor vremuri se împuținaseră dramatic, așa că, în toate relatările lui, figura mitică a lui „Mamaie” e cam singura sursă solidă de informații. Sincer, eu o cred. Și el o crede; ce povestea ea sună a adevărat, miroase a adevărat, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Știu că adevărurile lui Mamaie intră în coliziune frontală cu splendidele mituri ale interbelicului românesc și că seamănă foarte bine cu propaganda „tovarășilor de drum” gen Zaharia Stancu, dar asta nu mă împiedică să le acord credit. Pe de o parte, eu chiar sînt de la țară (Val e născut la București, pentru el aceste povești sînt ca de pe Tărîmul Elfilor; pentru mine, nu, deloc!) și pot distinge între o voce naturală de martor ocular („Eu am văzut”) și vocea fabricată a unui propagandist sau activist, fie el de stînga sau de dreapta („Ascultă-mă pe mine, că te-nvăț de bine”).
Mai știu și că nu este deloc improbabil ca și George Coșbuc să fi fost sincer cînd a scris „Iarna pe uliță”. A lăsat deoparte ce nu se potrivea în doctrina „țăranului fericit”, a dat o tușă duioasă lipsurilor materiale ale copiilor din mediul rural („Haina-i măturînd pămîntul / Şi-o tîrăşte-abia, abia: / Cinci ca el încap în ea”), ale căror veșminte erau inevitabil lăsate din generație în generație – și eu am purtat, mititel fiind, un hidos „laibăr” rămas de la un văr – și a dus de nas generații întregi cu poezia lui. Din care se înțelege că sărăcia nu contează, cel puțin nu pentru copii. Păi, nu contează, dacă toți sînt săraci lipiți planetei; dar atunci cînd unii au și alții n-au, copilăria poate deveni un iad. Nu fac abuz de cuvinte: copilăria celor săraci este un iad. Este iadul pe pămînt. Din astfel de copilării ies adulți profund sociopați (ca de exemplu generația mea sau generația celor născuți după Criză), care vor căuta, obsesiv, să-și răzbune umilințele suferite la vîrsta fragedă, atunci cînd „fereastra de sensibilitate” a ființei umane este pe deplin deschisă (ceea ce, mai tîrziu în viață, nu se mai întîmplă niciodată). Mă gîndesc de multe ori la povestea lui Mamaie: sesizați dumneavoastră cea mai mică dorință de răzbunare în personalitatea dînsei? Eu n-am sesizat, și nici Val. Concluzia mea, provizorie: fizic, sărăcia e mai rea decît inegalitatea. Psihic, însă... mi se pare că e invers.
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom, 2022.
