Muncă intelectuală
● Steffen Martus, Carlos Spoerhase, Geistesarbeit. Eine Praxeologie der Geisteswissenschaften, Berlin (Suhrkamp), 2022.
E vorba despre excerptări, adnotări și fișări, despre scrisul prilejuitor de lectură și cititul prilejuitor de scris, despre prezentările de pe coperta interioară, erorile de tipar și ilustrațiile de carte, despre fotocopii, bibliografii și agrafe de birou, despre mobila de citit, scaune de birou și catedre, note de subsol și note la examene, despre extrase și plagiate, despre curajul de a critica și obligația de a complimenta, despre „micropractici”, precum legănatul picioarelor sau bătutul darabanei din degete, despre „somnoroșii conferințelor” și „polenizatorii conferințelor” – colegii care „aterizează” la conferințe doar pentru a-și lua zborul de îndată ce își încheie propria contribuție.
Criticii literari Steffen Martus și Carlos Spoerhase se distanțează în cartea lor Geistesarbeit (Muncă intelectuală) de imaginea idealizată a „muncii solitare la masa de scris”. Ei își propun să transmită o „impresie mai densă și mai saturată empiric a vieții științifice de zi cu zi”. Pentru ei e important „noianul de detalii colaterale ale muncii”, „răsfoitul la întîmplare al materialelor, mersul necontenit la raft, răscolitul cópiilor, fuga neobosită a privirii de la masa de scris la fereastră sau în colțul camerei și apoi la notițe, la foile scrise și la cărțile aflate prin preajmă”. „Neîncrederea de principiu” a autorilor „în enunțurile programatice care au pretenția unei arii largi de acoperire” e reconfortantă; Martus și Spoerhase repetă, în fond, o constatare mai veche a Consiliului Științific german (Wissenschaftsrat): „Științele umaniste sînt în deplină putere, o discuție generală despre criza acestora e neavenită”. Observație care slujește de obicei, după cum glumea cineva odinioară, doar autoidealizării tagmei cărturarilor.
Autorii ilustrează în 35 de capitole tipuri concrete de muncă cotidiană din domeniul științelor umaniste, precum „Delegarea și munca auxiliară”, „Consultarea”, „Coordonarea practicilor de lectură” sau „Scrierea lucrărilor de seminar”. Muncă intelectuală se aseamănă unui catalog care „poate fi citit începînd de oriunde”, după cum propun chiar Martus și Spoerhase. Un fir roșu străbate acest „catalog”, și anume confruntarea, bazată pe studii minuțioase de arhivă, a doi mari umaniști: comparatistul Peter Szondi (1929-1971) și germanistul Friedrich Sengle (1909-1994). Și nu e vorba doar de compararea a doi cărturari, sub forma unei duble biografii, ci de intenția de a demonstra spectrul larg al muncii din domeniul științelor umaniste. Acest spectru larg devine vizibil într-o poză în care cartea lui Szondi, Teoria dramei moderne, un volum subțire de la editura Suhrkamp, e aproape zdrobit sub cele trei tomuri de peste trei mii de pagini, legate în pînză verde de in, ale Biedermeierzeit (Epoca Biedermeier), un opus magnum al lui Sengle.
Schimbul epistolar dintre Peter Szondi și editura Suhrkamp oferă un material ilustrativ bogat pentru „Micropracticile cercetării științifice umaniste”. Pentru Szondi, designul coperților cărților sale era foarte important. Fontul său preferat era Garamond, iar pentru culorile coperților el oferea alternative: „negru pe bleu gri, gri-verde, gri, crem sau alb”. Pesemne că Szondi citea coperțile volumelor sale cu lupa; odată, a întrebat îngrijorat dacă fontul textului din carte și al celui de pe coperta interioară corespunde cu cel de pe supracopertă: „t”-ul de aici pare cu mult mai mare! Martus și Spoerhase relatează astfel de detalii cu vizibilă plăcere. Plăcerea le-ar fi fost, pesemne, și mai mare, dacă ar fi existat filme documentare care să arate un umanist în timpul lucrului. S-ar fi putut vedea modul în care limbajul corpului exprimă frămîntările muncii cercetătorului umanist: „privirea rătăcitoare, cînd fraza nu curge; mîna care trece prin păr; degetele împreunate înaintea feței sau care bat darabana pe masă; mîna care sprijină tîmpla; picioarele care se leagănă – gesturi, cu alte cuvinte, care exprimă concentrarea, descumpănirea și neliniștea”.
Mai presus de orice laude sau critici, scriu autorii, pentru ei e important „să înțeleagă în primul rînd mai bine ceea ce se face și se realizează neobservat, zi de zi, în științele umaniste”. Nu e vorba de a diagnostica, în științele umaniste, ceea ce Jacob Burckhardt numea „Specialkummer” („necazul special”) al fiecărui domeniu în parte sau de a căuta deficiențe. De fapt, fiecare dintre cele 35 de capitole ale Muncii intelectuale e o probă de performanță – chiar dacă aceasta poate părea uneori un paradox. De aceea, Martus și Spoerhase descriu în capitolul 12 („A teoretiza”) „o anumită rezistență empirică” a teoriilor științelor umaniste – opera lui Michel Foucault slujind ca exemplu de netăgăduit al faptului că respingerea unei teorii nu ar trebui să pună sub semnul întrebării eficacitatea ei.
Muncă intelectuală este și muncă de detectiv. Un „caz” proeminent îl constituie conferințele grupului de lucru „Poetică și hermeneutică”, în care starurile științelor umaniste germane își dispută reputația în veritabile dueluri. Citind transcrierile conferințelor, sîntem cuprinși de regret că nu am putut fi de față la „discuțiile bătăioase și însuflețite” ale grupului. Dar Martus și Spoerhase găsesc indicii care arată că „efectele prezenței pline de viață la aceste conferințe, care au contribuit la mitul grupului de lucru” se datorează în bună parte consemnării discuțiilor, adică muncii de redactare a transcrierii conferințelor.
Martus și Spoerhase au scris în introducerea cărții lor că activitățile pe care le asociem în mod obișnuit cu științele umaniste par să fie prea „plicticoase și nespectaculoase, chiar și pentru a deveni obiectul unei frivole abordări satirice”. Ei contrazic această afirmație nu doar prin evocarea „romanelor de campus” ale lui David Lodge, ci oferind ei înșiși un exemplu de abordare satirică, atunci cînd descriu modalitățile prin care un umanist își prinde extrasele de coperta revistei în care textul său a apărut prima dată: „Se poate observa o gamă vastă de metode de prindere: sînt folosite adesea agrafe de birou (două agrafe pe latura stîngă a paginii, la cîțiva milimetri în interiorul foii, uneori cu o fîșie de hîrtie lipită peste agrafe; sau două agrafe în falț, lîngă cotor; sau o agrafă diagonală în colțul din stînga sus al paginii). Există însă și foi volante, ținute laolaltă doar de o agrafă de birou”. Această descriere densă a tehnicilor de prindere academice ar fi fost prinsă fără îndoială, de antropologul Clifford Geertz, cu o agrafă diagonală la extrasul eseului său „Thick Description: Toward an Interpretive Theory of Culture”.
Muncă intelectuală ne amintește și în alte privințe de cugetările lui Geertz. Steffen Martus și Carlos Spoerhase declară în postfața cărții lor că fac parte dintre acei umaniști care, în marea parte a timpului, nu știu „chiar atît de exact” ce anume fac în mod real. Ei formulează cu privire la propriul viitor întrebarea care, pentru Clifford Geertz, se cuvenea pusă la începutul oricărei cercetări de teren: „Știți oare ce faceți, atunci cînd faceți acel lucru pe care îl faceți întotdeauna?”. Cele 35 de capitole ale Muncii intelectuale sînt note de teren, iar bogăția observațiilor astfel acumulate constituie valoarea acestei cărți. Din această perspectivă, efortul uneori obositor al autorilor de a forța percepții cotidiene disparate într-un raport de coerență și de a le supraîncărca terminologic devine suportabilă. Pentru un tablou complet al cercetării umaniste, ar fi trebuit amintit, alături de Peter Szondi și de Sengle, și Walter Höllerer de la Institutul pentru Limbaj și Comunicare al Politehnicii Berlin, care a dat, în plină epocă tehnologică, noi și provocatoare imbolduri muncii din domeniul științelor umaniste.
Munca intelectuală a lui Martus/Spoerhase e o carte foarte interesantă și plină de învățăminte. În anumite privințe, ea putea fi îmbunătățită. Autorii puteau explica mai bine conceptele „muncă intelectuală” și „spiritualitate”. Nu e întotdeauna clar ce anume înseamnă aceste concepte și în ce mod sînt corelate între ele.
Paragraful precedent nu aparține recenzentului. E un fragment dintr-un răspuns pe care „locul de joacă” (Playground) al platformei de inteligență artificială „OpenAI”, finanțată de Elon Musk și de Microsoft, l-a dat în doar cîteva secunde, atunci cînd i s-a cerut să scrie o recenzie a cărții lui Martus și Spoerhase.
E oare asta muncă intelectuală?
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
