efectul de ecou

Încă o confirmare a faptului că spiritul de economie al imigrantului român nu are limite.

Și uite așa, cam după două trimestre de liceu, am fost chemat la cancelarie unde m-a întîmpinat tovarășa directoare a școlii.

Dacă ne uităm în Planul de acțiune pentru aglomerarea București disponibil pe versiunea veche a site-ului Primăriei Municipiului București, observăm că măsurile sînt direcționate către zgomotul generat de traficul rutier, feroviar (tren, tramvai), aeroportuar și industrial.

A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.

Oamenii vinovați de ceva rău, cîți or fi ei, provin adeseori din rîndul celor buni.

„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”

Conceptele totalizante de umanitate și de tehnică mai au ceva în comun: odată aduse în sfera politicii, conduc inevitabil la dezumanizarea umanității.

N-am pauză de masă, deci s-a terminat cu scrisul la birou. La fostul job am scris un roman exclusiv în pauzele de masă.

Dezvoltarea oricărui imaginar al mării e articulată de vecinătatea și de folosirea ei constantă ca element vital și oniric.

Pisica s-a dovedit a fi deșteaptă, a învățat ambele nume pronunțate, chit că-i franțuzesc ori englezesc, ba chiar și românesc, uneori fiind poreclită Măriuța.

Domnul Sever Voinescu a publicat recent un interesant text („Ce te faci cînd conspiraționistul are dreptate?”, Dilema veche nr. 896, 10 iunie 2021) a cărui teză este următoarea: se poate foarte bine ca – după un timp – o afirmație considerată la vremea ei exagerată (în acest caz, conspiraționistă) să se dovedească a fi corectă.

Spre surprinderea noastră, însă, intervenea însoțitorul Nadiei, răspunzînd în locul ei la întrebări.

Relațiile devin o încrengătură de situații, chiar dacă știm că sîntem martorii unui spectacol cu un sfîrșit abrupt, ne bucurăm de orice notă nouă.

În viața de zi cu zi, concesiile par de obicei fapte nevinovate, banalități.

La un moment dat, devenise un titlu de glorie să spui că ai primit n e-mailuri pe zi, sau că nu mai poți lucra pentru că ai căsuța de mesaje plină, uite, ai fost în concediu și între timp s-au adunat cîteva sute de scrisori electronice.

Un sondaj printre studenții me­diciniști din anii începători: marea majoritate se văd chirurgi cardiovasculari, neurochirurgi, anesteziști-reanimatori; nici un igienist, specialist în medicina muncii, nici unul nu se vede ftiziolog sau (mai nou) pneumolog, deși sînt cei care a

Întrucît protecția copilului a fost o condiție de aderare a României la UE, instituționalizarea copiilor mici este interzisă prin lege în România din anul 2005. Tot în perioada preaderarii la UE, autoritățile locale au închis peste 100 de instituții, iar altele au fost închise ulteriror.

Întrucît protecția copilului a fost o condiție de aderare a României la UE, instituționalizarea copiilor mici este interzisă prin lege în România din anul 2005. Tot în perioada preaderarii la UE, autoritățile locale au închis peste 100 de instituții, iar altele au fost închise ulteriror.

Raportul trebuia să arate cît mai bine și mai convingător în ochii șefilor. De aceea „nu se precupețea“ nici un efort. Șeful de echipă avea grijă de asta.

În discursul ținut în ziua de Rusalii, apostolul Petru recapitulează pe scurt istoria Mîntuitorului, explică semnificația răstignirii în iconomia lui Dumnezeu, iar la final le amintește ascultătorilor că vina pentru moartea lui Hristos apasă și pe umerii lor.

Am trăit aproape cinci ani alături de Ion Iliescu, ca redactor la Editura Tehnică. Pot spune că îl cunoşteam suficient de bine, dar şi acum mă gîndesc – fiind acolo, zi de zi, cu el – la ce-a însemnat mai apoi omul ăsta, la faza în care a devenit cunoscut de o ţară întreagă, iar perspectiva mea s-a destrămat.

Nu ştiu dacă a fost doar întîmplare că nici unul dintre invitaţii la Dosarul Despre ingineri nu şi-a dus pînă la capăt această profesie, adică nu şi-a ocupat cum se cuvine „intervalul“ hărăzit. Unii nu şi-au dorit-o, alţii au abandonat-o descoperindu-şi înclinaţii spre alte cîmpuri, poate alţii n-au avut şansa.

Literatura este o experienţă pentru că a citi – a scrie nu reprezintă doar un act care degajă semnificaţii, ci constituie o mişcare de descoperire. Ceea ce creează literatura este chiar această mişcare. Cititul devine, deci, o operaţiune de fabricare a unei mişcări de căutare şi de iniţiere în ceva care nu este cunoscut încă.

Dacă am aplica formula „Depresivi din toată Europa, uniţi-vă“, am acoperi o ţară cu o populaţie o dată şi jumătate mai mare decît populaţia României sau cît Finlanda, Danemarca, Norvegia, Irlanda şi Elveţia la un loc.

Mă uit la fotografia de pe ediţia aniversară a Jurnalului de la Păltiniş şi nu înţeleg de ce mă simt teribil de emoţionată. Apoi îmi amintesc de ziua cînd am descoperit cartea în biblioteca unui doctorand la filozofie. Eram în Franţa, la Lyon, făceam trei masterate în acelaşi timp şi nu prea ştiam ce să fac cu viaţa mea.

Geamul „termopan“ (brevetat în această formă) – invenţie a secolului al XX-lea – reprezintă un panou termoizolant format din două foi de geam (de obicei, de 4 mm), asamblate uzinat, avînd între ele un spaţiu de aer captiv, strict etanşat pe contur.

Încep prin a spune că eu nu am vrut să citesc cartea domnului Lucian Boia din cauza titlului. Mi-am zis: iată o nouă carte care o să se vîndă ca pîinea caldă pentru că are un titlu promiţător mai ales pentru cei care caută răspunsuri la întrebări pe care nu au timp să şi le pună, iar cărţi din astea am mai tot citit, eu însămi fiind un astfel de cititor care la final rămîne cu buza umflată.

Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

E jocul pe care ar trebui să-l joace Băsescu, Crin, Ponta, Boc, Pleşu şi Liiceanu, toţi politicienii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, scriitorii şi artiştii şi toţi ceilalţi, atîta vreme cît pot fi în picioare pe un teren cu iarbă, lung de 100 de metri şi lat de 50. Vă imaginaţi ce meciuri fantastice s-ar încinge!?!

Publicăm un răspuns (ajuns prea tîrziu pentru a mai „prinde“ numărul) la ancheta din dosarul „Cum sîntem citiţi“ (apărut în nr. 342 al revistei).

Un fapt interesant, de ordin lingvistic. Peste tot acţionează în articolul dlui Pleşu verbele „a cita“, „a fi citat“. Numai că aceste verbe prezintă o ambiguitate, vizibilă la posibilele substantive asociate: „o citare, două citări“ în primele două fraze; „un citat, două citate“, în tot ceea ce urmează.

Societatea actuală stă în zodia postmodernului şi a consumului. Postmodernul a remorcat structura modernului căruia i-a adăugat, printre altele, preferinţele consumerismului. În această ordine de idei, consumul este calificat drept criteriul unic de valoare individuală şi socială, de distincţie şi de afirmare a identităţii personale. Ceea ce consumăm ne reprezintă.

M-a surprins foarte plăcut iniţiativa dvs. de a trata un subiect mai puţin trendy din punct de vedere cultural, aşa cum e „starea jazz-ului“ în România. Cred că tema nu a mai beneficiat în publicaţiile culturale autohtone de un spaţiu atît de extins şi de atîtea puncte de vedere din vremea cînd revista Secolul 20 dedica muzicii un întreg număr, acolo apărînd şi primele referiri la jazz, după o lungă perioadă de tăcere.