Istoria unei relații complicate – eu și limba franceză
Dosarul numărului 1000 din Dilema veche dedicat tocmai liceului mi-a stîrnit amintiri complexe, în multe planuri, dar aș dezvolta doar unul – întîlnirea mea cu limba franceză. În acest prezent, a clama că vorbești engleza este deja banal. Sînt foarte mulți români care exagerează mult (și) la acest nivel (lingvistic). Românii de regulă știu o engleză aproximativă, care este însoțită de ample gesturi dar, grosso modo, se descurcă și se înțeleg cu ceilalți europeni (amuzant este că engleza a rămas limbă oficială a Uniunii numai pentru că este vorbită în Irlanda, vechea rudă săracă a britanicilor). Iar aici i-aș include și pe marea majoritate a politicienilor români, care ar pica în mod cert orice test lingvistic în limba engleză, ba chiar și pe cel de română. Passons. Cum fac ei față atunci cînd ajung miniștri și trebuie să reprezinte România în cadrul Consiliului Uniunii Europene, rămîne un mister (cel puțin pentru mine însă există totuși și interpreți oficiali).
Mama m-a trimis la prima meditație din viață mea de elev comunist destul de devreme, pe cînd eram prin clasa a IV-a. Aceasta era tocmai la franceză. O învățatoare cu care era prietenă și care locuia într-o foarte modestă garsonieră, într-unul dintre nenumăratele blocuri simetrice și dezolante ridicate de regimul comunist și în orășelul meu (care pe atunci era extrem de industrializat, funcționau vreo șapte uzine republicane și țin minte că atunci cînd sirena sună la ora 3 centrul orașului se umplea literlamente de muncitori). Manualul comunist avea niște lecții extrem de simpatice despre munca în fabrici sau recoltatul lanurilor de porumb (mi-a rămas în memorie celebra noțiune de moissonneuse batteuse care făcea prăpăd dans les champs de blais ou maïs de la plus belle pays du monde).
Aș exagera profund dacă m-aș lăuda că m-am îndrăgostit de limba franceză în liceu, dimpotrivă, am avut o relație tensionată și imatură. Și în tîrgul meu lumea bună se bătea să intre la clasele de mate-fizică. Pentru toată suflarea această axiomă părea intangibilă – cei mai buni elevi de-a VIII-a erau cei care intrau la liceul marelui pictor Grigorescu la clasele de mate-fizică. Mai existau și alte clase exotice, unde se ajungea prin alunecare, dacă nu erai suficient de bun pentru a fi admis la cele de mate-fizică. Ceea ce mi s-a întîmplat și mie în mod abrupt – căderea a fost majoră. Nu cred că ai mei chiar se așteptau să intru la mate-fizică, dar, totuși, nici să fiu parașutat în ultima clasă și încă într-una extrem de dubioasă și novatoare – de limbi străine! Așa cum mi s-a mai întîmplat în multe alte rînduri în viață, Ultima Instanță Supremă a aranjat lucrurile extrem de bine (pentru mine). În mod sigur nu aș fi făcut față nici măcar unui trimestru exigențelor de la mate-fizică și dacă, prin absurd, aș fi fost admis. Dar să nu fiu atît de dur cu mine. Din clasa a X-a ne-am trezit rînd pe rînd cu renegații de la mate-fizică, ce nu făcuseră față și se refugiau în clasa noastră pîrlit-umanistă. În folclorul nostru rămase celebră amenițarea celui mai exigent profesor de matematică rostită sentențios (bate șaua ca să priceapă iapa) în timpul orelor la clasele lui superioare de mate-fizică: „Ce n-aș da să iau la anu‘ o clasă de uman și să-i umplu pe ratații ăia cu 4 și 5, după cum bine merită”.
Diriginta clasei noastre de limbi străine s-a nimerit să fie o profesoară de franceză. Erau și colegi care se pricepeau binșor la limba lui Céline și Camus, la accente, declinari, subjonctive, dar în mod clar eu nu făceam parte din această categorie. Prima notă la o lucrare de control a picat fără milă – un 5. Trebuia făcut ceva, dar ce? Evident, o meditație. Încă din clasa a X-a am început să frecventez cu asiduitate o altă profesoară de franceză. Casa ei mare, masivă, cu un etaj și turnuleț se afla pe strada paralelă bulevardului central și făcuse parte din orașul interbelic. Ceaușescu dorise să pună la pămînt și această parte a tîrgului, pentru a nivela întregul platou, plantînd blocuri infecte, dar venise Revoluția din 1989, iar zona scăpase ca prin urechile acului. Casa profei de franceză mi se părea un mic palat, avea holuri ciudate, care mi se pareau labirinturi, camere înalte, sobe de teracotă, mobile grele și întunecate. Mirosea a interbelic. Noi porții de umilințe aveam să înghit din partea colegelor de pregătire, care erau cu un an mai mici decît mine, dar, evident, erau olimpice la franceză. Sau mi se părea mie. Doamna de franceză a făcut mari eforturi cu mine și sînt absolut sigur că nu visa în acele momente ca eu să rup mai mult de două-trei propoziții simple în franceză. Metoda ei de predare era revoluționară pentru acele vremuri: făcuse rost de la niște prieteni francezi de niște episoade înregsitrate pe casetele VHS cu lecții de predare a limbii franceze realizate chiar de francezi. Erau diverse situații de viață foarte reale, cum mergi la cumpărături (parcă mirosul de baghetă proapăstă intra în cameră!) la alimentara care părea venită direct din rai, cum călătorești (vedeam monstrul TGV) la școală etc. Vizionam episodul și apoi începeam să analizăm lexicul. Cu gramatica era o altă poveste și nu prea iubeam orele pe care le petreceam studiind-o, însă efectele ei s-au păstrat în timp (știu imperfectul cu sfințenie, chiar și esențialul le passé composé, îmi aduc aminte chiar și de rămășițe de subjonctiv prezent, trecut, imperfect și mai mult ca perfect). Cînd vărul meu venea vara din Franța îmi făcea o deosebită plăcere să-l impresionez cu niște subjonctive imperfecte, spre uluirea și neînțelegerea lui. La ce naiba îți folosesc toate astea?, mă întreba el nedumerit. Am urmat pregătirea la franceză și în clasa a XI-a. De data aceasta am avut un coleg de pregatire mai mare, era într-a XII-a, și care iarăși s-a nimerit să fie olimpic la franceză. Probabil că în subsidiar bombănea că-i frînam evoluția francofonă. Din fericire nici un profesor, atît diriga cît și doamna de la pregătire, nu au avut curajul sau nebunia de a-mi propune să merg la vreo Olimpiadă de franceză. Nici măcar la faza pe școală. Și-ar fi dat seama că ar fi fost un eșec garantat.
Ajuns în 2001 la Geneva, situația s-a schimbat, nu mai aveam de ales. Oricît de mult am vorbi în franceză, mereu am scris aproximativ, chiar cînd sau mai ales cînd studiam la Institutul European al Universități din Geneva. Unii profesori, ei înșiși străini (inclusiv un istoric destul de cunsocut care se trăgea dintr-o familie de ruși albi), erau mai indulgenți atunci cînd corectau eseurile sau proiectele pe care trebuia să le facem, însă alții, mai scorțoși, ne atenționau asupra greșelilor pe care le făceam cu duiumul. Nu erau mulțumiți și într-un fel aveau dreptate – ați venit aici, la Geneva, unde vorbim limba franceză (dar, atenție, nu sîntem deloc francezi), trebuie să va conformați cerințelor noastre academice. La Roma, te comporți ca romanii. La Geneva, mi-am luat și caietul de la pregătire pe care l-am mai recitit de cîteva ori. Oricum, în primele luni am avut destul timp, încă nu mă angajasem la McDonald’s, nu avem telefon mobil și nici televizior în cameră. Doar citeam în franceză (imensul tom al lui Aleksandr Soljeniţîn, L’Archipel du Goulag), scoteam cuvintele pe care nu le cunoșteam pe o foaie de hîrtie, căutăm sensul lor în dicționarul francez-român, iar a două zi mă uităm din nou pe acea listă. Limba orală am învățat-o însă muncind, pe ici, pe colo, pentru a mă întreține. Cea mai aprigă și de durată dispută cu limba franceză am înregistat-o în momentul redactării lucrării de absolvire a masteratului (DEA în franceză). Subiectul era destul de exotic (Irlanda și integrarea în Comunitatea Europeană). Informații strînsesem eu și aveam destule fișe și cărți. Frecventasem mai ales secția de carte în limba engleză a Bibliotecii Universitare de la Geneva. Am scris textul definitiv în română și l-am trimis în țară, cu poșta, pentru ca fosta dirigă să mi-l traducă în franceză. Zis și făcut. Am și plătit efortul (destul de scump) Am tehnoredactat textul și credeam că eram pe punctul de a depăși impasul. Da’ de unde! Nesuferitul profesor-ziarist Maurice de la Tribune de Geneve mi l-a făcut praf. Trebuie refăcut. Țin minte că mi-a atars atenția că una este aprés și alta après. La naiba, ce nuanțe fine, sînt doar două accente neneorocite. M-a salvat o colegă ce avea un nume mai degrabă italian, Chiara Bonucci, și care a avut bunavoința atît de specifică helveților de a se mai uita încă o dată peste el și de a-l corecta. Țin minte că fratele ei era un bun fotbalist la Bîle/Basel și juca în Liga Campionilor. Nu știu dacă-și ajuta financiar sora, mă îndoiesc. Helveții sînt mîndri.
După vreo șase luni am început să o vorbesc acceptabil, iar spre finalul celor doi ani chiar fluent, însă nu am reușit niciodată să preiau și celebrul lor r, care mi se pare a fi marca înregistrată a celor care sînt francofoni nativi, este criterul după care îmi dau seama imediat dacă cel care vorbește este francez de souche sau doar un biet venetic (cum am fost și eu) care a învățat extrem de bine limba, are un lexic bogat, dar nu este nativ. Indiferent cît va lucra corectitudinea politică și istorică (ca sa-l preluăm pe un alt francez, Jean Sévillia) la mințile și sufletul societăților noastre, discriminarea asta nu o va putea înlătura niciodată (de altfel o practicăm și noi cu mult entuziasm, un muntean va sesiza în secunda trei, dacă are puțină cultură, un accent moldovenesc sau ardelenesc, ca să nu mai menționez româna aproximativă și amuzantă, subiect de glume, pe care o vorbesc maghiarii). Ca în multe alte cazuri, dragostea pentru limba franceză și cultura Franței s-a instaurat la revenirea în patrie și a rămas mai degrabă o amintire dragă, un fel de iubire de facultate sau liceu căreia îi transferi toate calitățile posibile. Spre suprinderea mea, chiar după ani buni de la revenirea în România, reflexele lingvistice au rămas undeva lipite solid într-un colț de memorie. Însă, în ultimii doi ani, micile city break-uri la Nisa, Paris sau Geneva au forțat franceza subsidiară să dea semne de viață. În prima zi pare înțepenită, ca și cum ar fi suferit fracturi grave și este acoprită de gips. Cuvintele nu vin, conjugările se îndoaie precum tabla mașinilor în accidentele de pe DN1. Abia două zi, după ce ce ascult matinalele televiziunilor franceze, pare a capăta un pic de curaj, roșu în obraji. Din păcate, un turist nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a se decurca (Bon jour monsieur, je voudrais deux billets, s’îl vous plaît, ça cout combiens? etc.). Am înțeles că există și o aplicație căreia îi spui ce vrei tu în română, iar ea traduce în limba dorită. Abia în a treia zi, franceza mea își dă seama că pînă la urmă nimeni nu vorbește o franceză perfectă, așa că nu are motive de timiditate. De regulă e prea tîrziu, căci seara deja nu mai e nevoie de ea, aterizînd pe Otopeni. Iar stagiarul care a stat vreo șase luni consemnat la Alianța Franceză din Ploiești și cu care plănuiam să mă văd săptămînal pentru a vorbi în franceză s-a repatriat între timp.
Cît de exotică a ajuns această pasiune într-o țară care pînă acum cîteva decenii era bastionul francofiliei și francofoniei în Europa Centrală! În continuare mi se pare incredibil cînd sportivi, scriitori, istorici francezi, ajunși în țară noastră, sînt interveviati în 95% din cazuri în limba engleză. E drept, încerc să mențin un nivel minim citind o carte, o revistă în franceză, uitîndu-mă la un film sau ascultînd muzică (recentul concert ZAZ de la Sala Palatului a fost o minunată ocazie de a înota un pic în franceză). Inutil de spus că pînă și copiii noștri au refuzat cu obstinație să învețe limba, după principiul „ce-mi trebuie mie asta?” (toate argumentele mele au fost reduse la derizoriu). David a avut ghinionul de a pica din lac în puț – nu studiază franceză, ci germană. I-am zis: Fiule, la limba asta teutonică și imposibilă te descurci singur!
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
