În souk, e și cinste la tocmeală
Nu prididesc să spun că îmi plac piețele. De toate felurile. De flori sau de fructe, de vechituri, sezoniere, anuale, iarmaroace, bîlciuri, bazaruri sau souk-uri. Așa de mult îmi plac încît uneori uit de mine, îmi uit capul și deseori și tîrguielile. Fac parte din specia aia stranie care nu numai că nu se teme de aglomerație, dar se pierde gură-cască la minunile ordinare ale lumii. Îmi plac nu numai obiectele (din alte timpuri, unele), ci (sau mai ales) oamenii, acolo se decupează bucăți din lumea reală, e ca o scenă cu priză directă și spectacol ad-hoc. Obosesc îngrozitor, dar nici că m-aș mai da dusă.
Într-un astfel de bazar – de data asta, de bijuterii –, am avut, acum vreo zece ani, una dintre cele mai frumoase experiențe de cumpărător zălud. Cu ceva vreme în urmă, îmi intrase în cap că nu mi-ar strica un șirag de brățări de aur, de-alea de pot îmbrăca încheietura și se pot înmulți de oricîte ori vrei fără să strice ansamblul, în fine, frivolități, deh. Ajunsă într-un oraș simpatic din Anatolia, într-o seară de hălăduială prin bazar, am zis că a venit momentul, aș avea chef s-o fac. Nu îmi prea place aurul, așa că nu știam prea multe despre negoțul cu aur. Noroc cu un negustor care, de cum îl văzusem prin vitrină, îmi cîștigase încrederea. Semăna cu bunicu-meu armeanul, avea păr alb, fruntea înaltă și osoasă, ochii mari și mîinile curate și îngrijite. I-am spus ce vreau, i-am arătat, m-a înțeles, mi-a arătat, am probat, m-am fîțîit, am zăngănit din ele, erau ce voiam, m-a convins, gata. Cum știu, e politicos ca în astfel de piețe să accepți (oricît e de neconfortabil, de acord) să te tocmești. Tocmeala în această lume este un semn de respect. Să o eviți înseamnă să jignești vînzătorul. Știind-o prea bine, am început, el a calculat serios, a zis un preț, eu am căzut pe gînduri, am scăzut la jumătate, el a zîmbit, a plusat, eu am scăzut, dar am urcat peste ce spusesem prima dată, e un fel de joc, trebuie să-i știi regulile, am zîmbit, mi-a oferit ceai cu frunze de mentă și apă, am acceptat, am vorbit un pic, i-am admirat magazinul mic și cochet, ne-am întors la negociere, am zis eu, a zis el, ce bine că mă pricep la asta, îmi ies bine, m-am bucurat, ne-am strîns mîinile, gata, s-a terminat cu bine.
Am plecat cu brățările pe mînă, îmi plăceau chiar mai mult decît crezusem că-mi vor plăcea, în sfîrșit, aveam trei brățări de aur galben, nici late, nici înguste, nici mari, nici mici, exact ce-mi doream. Am mai hoinărit o vreme prin bazar, am amușinat condimente, am mirosit santal, am tîrguit turmeric, am probat șaluri și șalvari, n-am rezistat și mi-am mai cumpărat un șal din cașmir, roșu, de adăugat la cele 2.549.236 de șaluri de acasă, s-a înserat, am auzit muezinul chemînd din minaret credincioșii la rugăciunea de seară. La un moment dat, mi s-a părut că cineva ajuns în dreptul meu mi se adresează. Era un tînăr smead, care abia își trăgea suflul, am înțeles printre gîfîieli că mă căutase în tot bazarul, îl trimisese negustorul de aur de la care cumpărasem brățările, s-a strecurat o eroare, mi-a spus, trebuie să mă întorc în magazin, am dat mai mult pe brățări decît ar fi trebuit și bătrînul bijutier din prăvălie calculase încă o dată și constatase că se înșelase, îmi ceruse mai mult și, iată, trebuie neapărat să îndrepte paguba pe care mi-a făcut-o fără voie și să mă răsplătească. Neîncrezătoare, m-am întors în mica prăvălie. Știam de la bunicul meu că nu e bine pentru negoț să păcălești mușteriul, că nu e bun cîștigul obținut prin înșelăciune, e haram. S-a confirmat și la locul faptei, negustorul mi-a cerut brățările, le-a cîntărit încă o dată și apoi mi-a dat din „saltar” o parte din banii pe care îi dădusem mai devreme. Mi-a explicat serios ceva despre carate, aliaje, preț per gram și și-a cerut scuze, mi-a dat și o brățară în plus din partea lui. E ramadan, a ținut să adauge cu mîinile împreunate la cap.
Nu am mai înțeles tot ce mi-a spus, doar cele cîteva cuvinte lămuritoare. Mi-au fost de ajuns. Nu mă mai puteam gîndi la nimic, eram fermecată de gîndul că băiatul lui de prăvălie mă căutase în tot bazarul ca să îmi dea bani și altele asemenea. „Numai așa e bine”, am bănuit că mi-a spus negustorul, „afacerea trebuie să fie curată.” „Bine, dar eu nu aș fi știut că nu e”, am îngăimat pe limba mea.
„Tu poate că nu, dar eu, da. Și asta nu se face.”
În souk, iată, e și cinste la tocmeală.
Sau negustorul bun după mușteriii cei mulțumiți se cunoaște.
Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Corint, 2021.
