Ohara DONOVETSKY

Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.

În souk, iată, e și cinste la tocmeală.

S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.

Oricum ar fi, nu avem scăpare, praful e prezent în vorba, viața și în mintea noastră, indiferent și surd la neputințele noastre.

Termenul de „paseism” vine la pachet, de obicei, cu cel de „idilism”, nu e de mirare nici că întoarcerea permanentă spre alte epoci presupune reverența în fața trecutului și nici că nostalgia și regretul după epoci glorioase se asortează cu admirația – romanțioasă, idealizată – îndreptată spre unul sau mai multe „timpuri de aur”.

Paradoxal, într-o lume fără produse vandabile, sau fără produse deloc, Piața din copilăria mea socialistă mima un spațiu de normalitate, printr-o momentană locuire împreună a unei lumi care nu avea – în anii ’70, apoi în anii ’80 – nici după ce bea apă.

Cît trebuie să fi fost de fericită! Un astfel de „caz“ nu are cum să nu te salveze de ravagiile timpului. Firește că te mulțumește soluția pe care ți-a rezervat o, generos, destinul. Scrii o singură carte – una singură! – și dacă asta se întîmplă să fie Pe aripile vîntului – începută, interesant, pentru că ai fost obligată să stai acasă din cauza unei glezne luxate –, chiar că poți să-ți închei mulțumită viața de pe pămînt. „Am făcut tot ce-am putut mai bun“, ai avea motiv să-ț

Zicem nu-i ajungi cu prăjina la nas sau în e cu nasul pe sus e și avem în minte în acel moment un individ anume, despre care credem că se comportă arogant, că e infatuat, înfumurat, are deci aere sau e plin de fumuri. Vedem astfel cum, în jocul în lanț cu unitățile frazeologice amintite – expresive și comice dacă încercăm să vizualizăm caricatural scenele – „nasul“ capătă un loc privilegiat între simțurile prin care individul experimentează lumea, dar mai ales prin care lu

Proiect didactic cu tema: Moromeții, Marin Preda. Tipul lecției: predare-învățare. Clasa: a XII-a. (Grad de accelerare a pulsului pe-motiv-că-tema-e-dificilă-de-tine-depinde-cum-o-faci-să-placă, rubrică inexistentă în Proiect: avansat.)

Nu prea știu de ce se zice „să te îneci ca țiganu’ la mal“, pentru că pe mine nu m-a lăsat nici unul baltă. A, și pentru că veni vorba. De ce zic țiganii „mînca-ți-aș…?“. Păi, pentru că e așa, ca o garanție a cuvîntului de onoare.

Nu mai ești niciodată singur. Nici cînd ești singur, dar nu mai ești, de fapt, singur niciodată – nu‑i așa? –, pentru că, în intimitatea ta, există telefonul. Pentru că ai tot timpul, în fața ochilor, în mînă sau în urechi, telefonul, prietenul cel mai bun al prietenilor tăi. Sau laptop-ul. Nu mai ești niciodată singur, nu știi dacă pentru că ai ales asta sau pentru că, pur și simplu, așa s-a-ntîmplat. Iar acum nu se mai poate altfel.

...De ce ți-ar trebui o Bocca de la Verità în bucătărie...?

Bucureştiul are vînă, sevă minunată, o istorie hîtră, dar mai ales detalii, bine ascunse, e adevărat, într-o casă cu poveste, de pildă, într-un cartier sau chiar într-un lac, în foișorul unei școli sau într-o stradelă. Nu știu dacă îl poți îndrăgi fără să-i știi poveștile, fără să-l faci la pas, fără să-l adulmeci și să-l respiri, cum spuneam.

Am auzit în gura unui german expresia „a trimite pe cineva în Valahia” – „jemanden in die Walachei schicken” – cu sensul „peste nouă mări şi nouă ţări“, la mare distanţă.

Ce mai, bem tot timpul. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că bem de fericire, bem de necaz, bem cînd ne cunoaștem, bem ca să ne cunoaștem, bem cînd ne iese o afacere sau la începutul uneia, ca să fie de bun augur, bem cînd intră copilul la liceu sau la facultate, dar și cînd nu, bem la salariu, bem cînd nu mai avem bani, bem cînd sărbătorim, bem cînd comemorăm.

Mi-a povestit cineva că bunicul lui, atunci cînd vindea un tablou, punea o condiție: să îl înrămeze el. Nu suporta ideea ca tabloul lui, imagine din imaginea lui, să primească o ramă oarecare, nepotrivită la conținut.

Ce era pentru cucoană, dacă tot voia îl salveze, să accepte ce voia omul, de ce nu îl salvează de tot, de ce nu îl ajută pînă la capăt, poate omul nu avea dinți sau ceva, nu-i așa că era bolnav?!

Beau apă cu program, mănînc cu program, fac sport cu program etc. Toate cu program, cu scop, cu seriozitate sau cu încrîncenare. M-am întrebat deseori dacă obiceiurile mele sînt tabieturi. Au regularitate, ritm și ceva obișnuință. Nu cred că sînt tabieturi, totuși.

Aveam obiceiul de a face recomandări de lectură în primele minute ale lecției, pe secțiunea din dreapta sus a tablei. În timp, acest obicei a fost extins asupra elevilor deopotrivă. Știau că și ei pot scrie acolo încă din pauză titlul, autorul, editura oricărei cărți le plăcuse.