Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini

De gest sau gînd consolator pare să fie nevoie doar dacă există dezolare, o suferință greu de suportat cauzată de dispariția celor dragi, de pierderea iubirii sau a speranței, a sensului vieții sau a drumului către fericire sau către propriul paradis, a credinței sau a poftei de viață. Pentru cel care traversează pustietatea epuizantă a dezolării, gîndul sau gestul consolator poate fi salvator ca o oază în deșert sau o lumină la orizont. Indiferent care sînt motivele suferinței – moartea, condiția de muritor, exilul, sărăcia, eșecul, boala, îmbătrînirea, captivitatea, iluzia existenței, lipsa de sens a vieții etc. –, cel deznădăjduit are nevoie de consolare. O poate căuta în dialogul cu Dumnezeu, cu doamna filosofiei, cu soarta cu care să se împace, cu sine sau cu ceilalți. Oricare dintre căi poate face ca tristețea iremediabilă să se atenueze sau chiar să dispară, ca să lase loc înțelegerii, acceptării și, în cele din urmă, speranței regeneratoare. Pentru mulți, consolarea vine cu înțelegerea inevitabilității morții, pentru unii cu cea a fatalității, după cum există oameni care găsesc consolare în grăbirea sfîrșitului sau care cred că taina e uitarea. În Despre consolare, Michael Ignatieff face observația că limba ebraică leagă ideea de consolare de o schimbare de atitudine față de durere, în sensul acceptării ei, întrucît termenul consolare are aceeași rădăcină – N-Kh-M – cu cel de pocăință. (Despre consolare. Cum să-ți găsești alinarea în vremuri întunecate, Editura Trei, 2022, p. 30). Consolarea se poate obține deci și din acceptarea ideii că orice experiență pe care o rezervă viața, chiar și cele care provoacă suferință, poate fi privită și primită ca un dat. Pentru spiritele religioase, consolarea vine prin credință și mîntuire, iar pentru filosofi, în genere, prin înțelegerea limitelor (și a virtuților) condiției umane.

S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații. Nu însă și pentru cel care rămîne filosoficește deznădăjduit: Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant și de capră prin faptul că fac silogisme, dacă apar și dispar în mod absurd din natură, spunea Țuțea, bunăoară. Cu sabia lui Damocles a sfîrșitului inexorabil deasupra capului, rostul vieții nu pare ușor de identificat, iar problematizarea sensului vieții sau a existenței semnificative nu aduce confort. Consolarea este posibilă numai dacă speranța este posibilă, iar speranța este posibilă numai dacă pentru noi viața are un sens, spune tot Ignatieff (op. cit, p. 24). Dacă rostul vieții este greu de găsit, nu ne rămîne decît să ne concentrăm pe trăitul cu rost, iată gîndul care ne-ar putea aduce, în cele din urmă, consolare. 

Cert este că pentru oricine tristețea iremediabilă și neconsolată este incompatibilă cu bunul mers înainte. Lipsa consolării îngreunează existența, apasă inima și încețoșează vederea la propriu și orizontul la figurat. Poate nu e întîmplător că în limba română exprimăm suferința prin expresii în care centrul este cuvîntul inimă ca în a avea o piatră pe suflet, a avea un ghimpe (foc) în (la) inimă sau a i se strînge/rupe inima, a avea inima frîntă, iar în construcții ca a fi la pămînt, a fi dărîmat, a-i cădea cerul în cap, a fi negru (pămînt) de supărare, cuvintele cer și pămînt ne orientează pentru a exprima paroxismul suferinței sau al dezolării. Aceste expresii și altele ca ele arată că ne raportăm în astfel de situații la inimă, cer și pămînt și mai ales la cum se aliniază ele. Cînd avem nevoie de consolare, o căutăm întîi pentru inimă, iar cînd o primim, o exprimăm prin a lua o piatră de pe inimă, a-i veni inima la loc, prin care înțelegem echilibrul și normalitatea, dar și prin a găsi liniștea și a ieși la lumină, pe care le recunoaștem după soarele ieșit și pe strada noastră. Gesturile consolatoare vin odată cu expresii ca a da / a întinde o mînă de ajutor, a spune o vorbă bună sau a fi/oferi un umăr pe care să (se) plîngă, a da mîngîiere și a lua (ține) în brațe, construcții care au noimă doar cînd oamenii se află împreună. Nevoia de a primi (dar și de a oferi) alinare ne aduce împreună, iar acest tip de consolare, prin gest, este poate și cel mai frecvent și cel mai eficient dintre toate. Știm totuși de la Frans de Waal că nu numai oamenii dau dovadă de astfel de gest, ci și animalele: Multe animale, de la cîini la rozătoare și de la delfini la elefanți, manifestă comportamente de consolare(Frans de Waal, Mama, ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile animalelor despre noi înșine, Editura Humanitas, 2020, p. 126). Cercetătorul olandez descrie diferite situații în care animalele au oferit mîngîiere fie oamenilor aflați în suferință, fie altor animale din aceeași specie sau din alte specii, prin gesturi de apropiere și atingere sau prin sunete care să le dovedească înțelegerea și participarea afectivă. E foarte probabil ca în anumite cazuri să fie responsabili neuronii-oglindă, cei care permit manifestarea unui comportament identic sau similar cu cel observat sau poate contagiunea emoțională, dar fie și așa, la aproape toate speciile studiate, gesturile de întrajutorare și empatie sporesc nivelul de oxitocină și conduc la creșterea temperaturii corpului și la instalarea stării de bine. Natura a făcut același lucru și în privința empatiei și a ajutorului reciproc, făcîndu-ne să ne simțim bine cînd facem bine cuiva – acel fior cald, ca efect al altruismului (op. cit., p. 131).

E de presupus (și pentru mine, o consolare) că, odată ce au simțit pe pielea lor binefacerile consolării, creaturile pămîntului, fie ele oameni, fie primate, elefanți, cîini sau șoareci de prerie, vor repeta experiența ori de cîte ori vor fi întrunite condițiile necesare manifestării ei, fie și doar pentru beneficiul și confortul căldurii corporale ridicate și ușor euforice. A fi împreună se dovedește, dacă mai era nevoie, mai eficient decît a fi singur, iar gestul consolator, mai ușor de înfăptuit și de obținut decît gîndul consolator. 

Ar mai fi totuși ceva. Cînd problema rostului existenței nu oferă alinare și cînd nici îmbrățișare nu-i pentru a aduce consolare, putem recurge la (alte) subterfugii, mundane, rememorate sau evocatoare și, în lipsă de altceva, compensatoare: gustul copilăriei din prăjiturile mamei sau cozonacul bunicii sau mirosul pădurii, al mării, al grădinii din spatele casei sau din fața blocului. Amintirile de acasă lecuiesc de uitare și depărtare, înseninează fruntea și aduc inima la loc, dovedindu-se astfel binefăcătoare și consolatoare. 

În timp ce scriu toate acestea îmi dau seama ce noroc și ce binecuvîntare este să îmi pot alina în acest fel dorul de (a)casă. Îl port cu mine peste tot în lume, așa cum își duce melcul casa-n spinare. Și tot ca în cazul lui, e nu numai adăpost, ci și consolare.

Cu c de la căldură și cozonac. Sau de la cruce.

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Corint, 2021.