Aproape că nu se bea niciodată apă
La o întîlnire dintre expați, am fost întrebată: „Dar voi, voi, românii, ce obiceiuri de băut aveți?” În primul moment, aproape că nu am înțeles întrebarea. Obiceiuri de băut? Ăăă, adică, așa, ca în Adevăr sau provocare sau ca în 1, 2, 3, dăm tequila peste cap...? Recunosc, nu m-am gîndit pînă acum. Avem așa ceva, noi, românii? Știu că atunci am răspuns zîmbind, încercînd să salvez situația: „Avem toate obiceiurile de băut ale lumii la un loc. Pentru că nouă ne place să bem. Și bem, nu ne încurcăm. Nu ne trebuie trucuri sau jocuri pentru asta.” S-a rîs și s-a trecut la alt subiect.
Pînă la urmă, nu am spus o minciună, nu? Nouă, românilor, ne place să bem. O fi de la romani, o fi de la daci, o fi din vicisitudinile istoriei, mie îmi place să cred că românul bea frumos. Ca să petreacă. Ca să rîdă. Ca să danseze, uneori. Ca să cînte, deseori. El nu bea ca să uite răutatea lumii sau să uite de sine și nu bea ca să facă scandal, nu bea doar ca să se îmbete și sau ca să reziste unei alte zile de muncă, cum am văzut eu că ar putea fi cazul la alte nații.
Nu avem, dom’le, noi, românii așa ceva. Noi cînd bem, bem. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că bem de fericire, bem de necaz, bem cînd ne cunoaștem, bem ca să ne cunoaștem, bem cînd ne iese o afacere sau la începutul uneia, ca să fie de bun augur, bem cînd intră copilul la liceu sau la facultate, dar și cînd nu, bem la salariu, bem cînd nu mai avem bani, bem cînd sărbătorim, bem cînd comemorăm. Ce mai, bem tot timpul. De fapt, la toate ocaziile. Mai bine zis, facem din toate momentele cîte o bună ocazie de băut. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu sigur că noi bem „un pahar de vin”, asta bem. Și pentru că nu trebuie să stea paharul gol, mai bem unul. Și pentru că nu e bine să bei singur, bei cu prietenii. Și mai știu că nu se „înnoadă” sau nu se „înnădește” băutura, paharul trebuie băut pînă la fund înainte de următoarea umplere. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că ne urăm tot timpul cînd bem „Hai, noroc!”, „Hai să trăiești!” sau „Cînd ne-o fi mai rău ca acum să ne fie!”. Și că avem rime pentru fel de fel de combinații fericite sau nefericite, „Vin după bere, o plăcere”, „Bere după vin, un chin”, dar și pentru continuare sau reluare: „Ș-altă dată / Ș-altă dată / O s-o facem și mai, și mai laaată!” Sigur că bem toate băuturile pămîntului, dar dacă ne lași să alegem, vom alege (dimineața, o țuică?) la masă un „vinișor”. Avem, n-avem obiceiuri de băut, dar știu că nu se refuză în ruptul capului să dai noroc, nu se refuză paharul de vin oferit. Nu se poate spune la paharul de vin oferit, „eu nu beau, mulțumesc”. Chiar dacă nu bei, trebuie să îl primești, să „închini”, să „dai noroc”. Poți pe urmă doar să mimezi băutul, dar poți să bei foarte-foarte puțin din paharul de vin dat cu cinste. Cineva te-a „cinstit”, trebuie să știi să „cinstești” la rîndu-ți. Iar dacă verși din întîmplare paharul pe care îl bei, se zice că, de dincolo, din lumea celor drepți, cuiva drag îi e sete. Și atunci trebuie să înclini paharul și să verși, din licoarea din paharul tău, cîteva picături pentru sufletul celui dispărut ...
Și tot gîndindu-mă la... obiceiuri or fi astea?, am înțeles ceva. Am înțeles că, în toate momentele astea, vinul este actorul principal. Vinul este cel pe care românul îl prețuiește. Românul a avut viile, soarele, pămîntul ăsta bogat de la Dumnezeu, care a înlesnit podgorii și, de aici, vinuri alese, toate pe gustul lui. Tot românul are, dacă nu o podgorie sau o vie, moștenită din bătrîni, o viișoară în spatele casei, o viță, ceva, o boltă, tot are. Mai mult, românul știe dintotdeauna să facă vin. La el acasă. Știe el, pe limba lui, să îl lase la maturat, la limpezit, să îl păstreze într-un anumit fel de butoi, cu un anumit fel de căldură și de lumină și să îi dea aromă de lemn dulce, dacă vrea. Îl descîntă (îl și botează uneori, din exces de zel), îl cîntă, îl pîndește, îl așteaptă „să se facă”.
Vin lejer, de taclale, vin plin de savoare, alb, roșu sau negru, vinul stă în dreapta românului. E de încredere, e acolo în toate momentele cînd e nevoie de el. Pentru că există vinul, românul știe mai bine ca orice altă nație să petreacă. Vinul lui e de nădejde, nu te trădează, nu te ia de cap, nu te batjocorește. E un prieten, de-a dreptul. Și românul își respectă vinul. Te poate întreba chiar: „Îți place vinul meu?”
Recunosc că rar m-a pus pe gînduri o întrebare pusă la petreceri, dar acum... „obiceiuri de băut la români?”. Mi-a mai venit încă o dată să rîd, pentru că mi-am dat seama că cea mai bună traducere ar fi fost „obiceiuri de băută la români”, pentru că „băuta” e cu prietenii, cu petrecerea, cu cheful. „Nu avem, domnule, noi așa ceva. Noi avem vinul. Nu avem nevoie. Cînd vinul e atît de bun, ce nevoie mai ai de alceva? Bei și atît.” Așa trebuia să le zic. Că vinul e secretul. Numai că el vine cu cinstea lui.
