Dacă omul leneș ar fi avut o turbincă
Opinie la Dosarul nostru despre „Lene“.
Cînd eram copil și am citit Povestea unui om leneș, nu am înțeles mai nimic (primul a fost, firește, cuvîntul posmagi, auzi, pos-magi, m-a disperat, cine folosește cuvîntul posmagi?!). Sau, mă rog, am înțeles eu ceva: că era despre un om bolnav sau despre o rasă diferită de oameni, oricum, așa ca un extraterestru, care simte și face ceva pe care mintea nu îl poate cuprinde. Mă încurca deja faptul că exista un om care stătea toată ziua fără să facă nimic (de ce, nu se plictisește?), dar și că alți oameni au hotărît să îl omoare pentru asta (de ce, nu fusese alegerea lui?). Iar cucoana, ei, cucoana, ea făcea ceva care era și mai de neînțeles pentru mintea mea de copil: deși părea să aibă o inimă mare și oferea din generozitate casă și masă unui... extraterestru, cînd acesta a cerut ceva despre posmagi (nu îmi era prea clar ce, pentru că nici muieți nu a fost așa simplu de decodat) a refuzat (normal, dacă era di-fe-rit), ei, și-atunci femeia și-a retras oferta. „Păi, de ce?” întreba copilul din minte. Ce era pentru cucoană, dacă tot voia îl salveze, să accepte ce voia omul, de ce nu îl salvează de tot, de ce nu îl ajută pînă la capăt, poate omul nu avea dinți sau ceva, nu-i așa că era bolnav?! Sau extraterestru?! Doar îl salva de la moarte, nu? Se răzgîndește? Te salvez, dar nu te mai salvez? Simțeam că nu înțeleg, că îmi scapă printre degete. Aa, și la sfîrșit eram și foarte tristă pentru el, mi se strîngea sufletul.
Mesajul a rămas multă vreme neclar, poate și pentru că era perioada în care s-au adăugat și poveștile cu Păcală, alt personaj care mi-a mîncat zilele în copilărie, pentru că nu am înțeles multă vreme dacă e deștept sau prost. Mi-am zis încă de pe atunci că nu-i de glumă cu personajele astea care par să aibă o logică a lor proprie, trebuie să le mai vizitez. Lucrurile s-au mai lămurit mai ales cînd am văzut că în proverbele românești lenea se asociază cu mîncarea (de fapt, cu lipsa ei), ca în „Lenea e cucoană mare / Care n-are de mîncare” sau „Cu omul leneș mori de foame”. Nu numai cu foamea, dar și cu mizeria (leneș înseamnă să fii puturos, să îți pută pămîntul sub picioare) sau cu norocul. „Nu sta, că îți stă norocul”, spune românul. Deci, trebuie să fii în mișcare ca să te întîlnești cu norocul. Nu poți fi trîndav, sleit, amorțit, apatic, letargic, inert, pasiv. Trebuie să fii alert să ieși la întîlnire cu șansa. „Dumnezeu îți dă, dar nu îți pune în sac.” Dacă te miști, dacă nu ești leneș, poți avea șansa. Și atunci nu mori de foame.
Mi-a luat destul să îi înțeleg pe Păcala și Tîndală, pe Ivan Turbincă și pe Stan Pățitul. Cu Nichifor Coțcariul încă mă mai străduiesc. Am văzut că se iau la trîntă cu destinul, cu dracii din ei și din alții, sînt veseli, fac haz de necaz, se olicăiesc uneori, dar se folosesc de faptă deseori ca să scape basma curată. Nu așteaptă para mălăiață. E adevărat că uneori fac afaceri proaste, dar noi să fim sănătoși. O așteaptă pe următoarea cu încredere. Se mai opresc din cînd în cînd să se scarpine-n cap, să contemple lumea, să se mire, și Moromete o face, nu? Toți caută pînă la urmă să se bucure de ce au. Mai mult, se bucură și cînd nu au. Se bucură punct. Cam despre asta pare să fie vorba. Ce am înțeles din povestea cu omul leneș e că în mod cert nu e extraterestru. Dar de strîns sufletul, tot mi se strînge și acum. Pentru că un om bolnav tot mi se pare că e. Cum să nu vrei să trăiești? Cum să nu te bucuri că trăiești? Cum doar să stai fără să faci nimic și să îți fie atît de greu pînă și să respiri, așa încît să vrei să nu o mai faci deloc, pentru veșnicie? Să nu fi găsit tu nimic să îți facă plăcere, să îți dea chef de trăit? Să nu vrei tu să tragi o ușă, așa cu totul, la modul propriu, după tine? Să nu vrei tu să cari cu polobocul soarele în casă? Să nu vrei tu să faci un troc nefericit, un bou pe-o gîscă, bunăoară? Dar să bagi toți dracii într-o căciulă? Ăă, nimic? Păi, în cazul ăsta cred că e vina cucoanei că nu te-a ajutat. Că nu ți-a dat o turbincă, ceva. Că nu ți-a arătat ce poți să faci pe lume. În cea mai bună dintre lumile posibile. Tu, bolnavule de tristețe, ești orb la spectacolul lumii. Așa că acum, după aproape jumătate de secol, am ajuns să cred că ce simțisem cînd am citit prima dată povestea e adevărat. Dar v-am spus că nu am înțeles mai nimic.
