Îndreptar subiectiv de rejuvenare
– sau calea celor trei Margarete –
Nu numai că mi-e groază de moarte, dar în ultima vreme mi-a fost dat să trăiesc și spaima de îmbătrînire. De parcă n-ar fi fost destul să mi se întunece mintea ori de cîte ori vine vorba de una sau de alta, dar s-a adăugat de vreo cîțiva ani și senzația că ceva parcă nu ar fi în regulă, cum adică, îmbătrânesc, hm, ce se întîmplă de fapt? O fi pentru că am mîine-poimîine cincizeci de ani, mi-am zis. Starea e contradictorie cu atît mai mult cu cît, în mintea mea, anii ăștia adunați simt că parcă nu ar fi ai mei: mi-e bine și parcă ceva se schimbă, aș fi curioasă să văd ce totuși și parcă nu…, dar toate detaliile astea nu importă acum.
Ce pentru mine pare important în aceasta etapă este, mai degrabă, soluția de salvare în fața atîtor spaime, mai mult sau mai puțin serioase, mai mult sau mai puțin grave. Ironic sau nu (dar mai mult ca sigur, da), gîndindu-mă la toate astea, după atîtea rumegări, am găsit ceva ce, chiar dacă nu articulează soluția rejuvenării în sine, reprezintă totuși un bun exercițiu de imaginație, tonic prin autoironie, iar despre ea, despre autoironie și renunțarea la morga vîrstei, știu sigur că e o soluție.
Primul gînd, deși am înțeles destul de tîrziu de ce a fost tocmai acest gînd și nu altul, s-a dus către Margaret Mitchell. Cît trebuie să fi fost de fericită! Un astfel de „caz“ nu are cum să nu te salveze de ravagiile timpului. Firește că te mulțumește soluția pe care ți-a rezervat o, generos, destinul. Scrii o singură carte – una singură! – și dacă asta se întîmplă să fie Pe aripile vîntului – începută, interesant, pentru că ai fost obligată să stai acasă din cauza unei glezne luxate –, chiar că poți să-ți închei mulțumită viața de pe pămînt. „Am făcut tot ce-am putut mai bun“, ai avea motiv să-ți spui. O carte cît o lume, cunoscută indiferent de timp și de spațiu. O carte ecranizată celebru și magistral. O singură carte, dar una care a primit premiul Pulitzer și care a generat mode, tipare, care a schimbat lumi și care a făcut istorie (să zic și că o strămătușă a făcut infarct în timp ce se uita la filmul după cartea celebră deja, iar gurile rele au pus-o pe seama emoției?!). Nu mai are importanță dacă ai simțit tu, Margaret Mitchell, că îmbătrînești sau nu – firește că da, mă gîndesc că nu ocolește pe nimeni –, dar să rămîi pe lume în felul ăsta, chiar și atunci cînd de mult oasele ți s-au calcinat, asta da rețetă de învins moartea sau spaima bătrîneții. E și ăsta un fel de a cîștiga în fața timpului.
Amuzant sau nu, de la Mitchell, gîndul s-a dus la Margaret Atwood. Ei, da, firește, cum să nu vrei așa ceva? Romancieră celebră în lume pentru romane dintre cele mai sofisticate tematic sau tehnic, inteligentă, cu o viață din care știe ce și cît să ia numai bine cît să se bucure în fiecare moment, modelul Margaret Atwood nu e deloc de neglijat. Un mariaj fericit cu un bărbat cu simțul umorului, admirat și iubit deopotrivă, Atwood pare că a cîștigat și ea pariul cu timpul. Cu atît mai mult cu cît în Ochi-de-pisică plasează în subtext rezerva ironică în fața îmbătrînirii – poate că asta e lecția, răstălmăcirea, măcinarea subiectului sensibil prin ficțiune, nu? –, lumea toată îți poate deveni mai simpatică dacă o construiești după legile tale. Apoi înveți să te înconjori numai de cine vrei și să faci ce vrei, și continui să te salvezi prin umor și ironie. Lumea parcă se învîrte mai puțin înspăimîntător. E și asta o cale.
Am continuat jocul cu imaginarea soluțiilor în fața îmbătrînirii cu mai multă rîvnă, cînd mi-am dat seama că cel mai mult însă mi-ar plăcea mătușa Grita (tot o Margaretă și ea, Magrit, Grita, dacă stai să te gîndești), oricît de fictivă sau ficțională ar fi ea. Nu mă interesează aici deloc raportul realitate-ficțiune, pentru că mi-a convenit să preiau – doar căutam soluții, nu? – doar sfatul Gritei, rețeta ei de viață (fictivă sau nu). Trăiește în așa fel încît să-ți placă tot ce faci, iar dacă nu-ți place ceva cumva, fă să-ți placă, găsește tu o metodă și, mai ales, fă în așa fel încît să nu te plictisești, provoacă-te, călătorește, învață tot timpul ceva nou, o limbă străină, un instrument sau rezolvă enigme etc. etc. E, e ușor să spui asta, mătușă Grita, cînd ai mintea verde pînă mori, ba chiar și dincolo de ăsta, că doar și după ce n-ai mai fost pe lume, tot ai găsit o modalitate să fii, lăsînd cu limbă de moarte să ți se amestece cenușa cu solul în care a fost plantat un dud, care, culmea, a și supraviețuit. Tratamentele tip Gerovitalul Anei Aslan nu mă îndoiesc că au funcționat și ele. Da, mătușă Grita-Margarita, am învățat de mult lecția mișcării continue, dar și pe cea a umorului negru. E și asta o cale. Cred că îmi place cel mai mult.
Tratament imbatabil contra spaimelor de îmbătrînire sau de moarte, rețete-minune infailibile care să te ajute să te trezești dimineața vesel și să ignori faptul că timpul nu e reversibil (dar și dac-ar fi, ce spaimă, altă spaimă!), la un secol de cînd ești pe pămînt, nu știu să existe. Dar la mine funcționează joaca de tipul celei de mai sus. I-am spus „calea celor trei Margarete“, fiind sigură că pentru fiecare există un astfel de joc, chiar dacă fiecare are planta lui.
Foto: Margaret Mitchell
