Arta și cordonul ombilical
Mi-a povestit cineva că bunicul lui, atunci cînd vindea un tablou, punea o condiție: să îl înrămeze el. Nu suporta ideea ca tabloul lui, imagine din imaginea lui, să primească o ramă oarecare, nepotrivită la conținut. Trebuia să fie armonie, să nu fie nici o notă discordantă. Să nu existe cacofonie între mijloc și margine, între conținut și formă, între înăuntru și afară. Se interesa, în consecință, și de locul unde va fi așezată piesa în casă. Erau importante lumina, condițiile de expunere etc. Cred că e felul lui de a-și proteja opera și de a prelungi contactul cu ea. Dar și o formă de a-i asigura, ca un părinte iubitor, condiții bune de trai și după plecarea de acasă. Să nu sufere între străini, să fie tratată corect, să nu fie neînțeleasă sau plasată greșit. Autorul trebuie să își protejeze opera cumva, m-am gîndit. Nu o poate lăsa de izbeliște după ce o aduce pe lume. Nu îi poate da drumul în lume fără puțin ajutor, fără o consiliere minimală.
Asta mi-a amintit de un personaj dintr-un roman călinescian, negustor de artă, care nu se poate despărți de tablourile lui. Îl văd mereu cu ochii minții pentru că îl îndrăgesc nespus. Îl văd cum se tocmește îndelung, se lasă greu, ezită, amînă, dar nu pentru că nu are cumpărători sau pentru că are prețuri ridicate, nu, ci pentru că îi vine greu să se despartă de ele. După ce le vinde, după ce, cu greu, renunță la tocmeli și tergiversări, obișnuiește să meargă în vizită la cel care i-a cumpărat tabloul. Și să stea în fața lui pentru a-l vedea încă o dată. Pînă cînd devine suspect că vine așa de des în vizită. Nu cumpărătorul e scopul vizitei sale, ci tabloul. Tabloul pe care îl consideră încă al lui și de care îi pare rău că s-a despărțit. Că l-a vîndut. Mai că l-ar vrea înapoi. Pentru că în fața tabloului aceluia se abandona pe sine, stătea protejat ca într-o bulă. Așa poate nu mai există timp sau altceva. Există numai frumusețea. Și asta e irezistibil. E în povestea asta, așa cum mi-a rămas mie în cap, e metaforă a împătimitului de artă. A relației cu ceea ce îi place mai presus de ceea ce e viu și pulsează în lumea din jurul său. Este, poate, o întoarcere prin ricoșeu la sine. Sau o minunată ilustrare a sindromului Stendhal.
E limpede că relația autorului cu arta lui este una care trece prin cap și prin stomac deopotrivă. O dai lumii după ce ai trecut prin chinurile facerii ei. Și da, te interesează, cum să nu te intereseze soarta ei prin lume? Te interesează să fii înțeles, să duci frumosul pe care l-ai simțit tu cît mai departe, la celălalt, știți voi, semenul tău, fratele tău. Să fie numai mirări a frumos pe lume. Dacă ai putea, ai însoți-o peste tot în lume, la fiecare spectator, cititor, admirator, contemplator, i-ai da fiecăruia o mînă de ajutor ca să înțeleagă mai bine. Ce a ieșit de la tine, din mintea ta, trebuie, tocmai pentru că a fost simțit atît de intens, să fie tratat cu adecvare.
Dacă la facerea ei au asistat Pygmalion și Galateea, vin deopotrivă bucuria și mulțumirea. Și apoi și gloria. Și sînt sigură că și banii. ...Eh, nu atît de sigură, totuși.
