Lecţia de educaţie... fizică

Într-un fel o întrebare
Într-un fel o veche dilemă (eternă)

Stimate domnule Andrei Pleşu,

Cum au mai zis-o şi alţii (foarte puţini la număr) şi cum o gîndesc poate ceva mai mulţi decît primii, dar fără s-o spună, eu cred că principala lecţie de educaţie a poporului român, toate straturile ei sociale adunate la un loc, adică cum i-ar plăcea francezului să zică, confundate, ar fi prin a-i învăţa şi a-i pune să joace de două ori pe săptămînă (timp de cinci ani): RUGBY. Ei, da, cu Y, şi cu litere mari. E jocul acela cu o minge ovală cam ca un ou, şi care sare alandala, iar ca s-o prinzi trebuie să te antrenezi fugind după găini prin ogradă-n plin praf sau noroi. E jocul acela în care dai pasă înapoi ca să ajungi înainte. E jocul acela în care pe timp de ploaie, de soare, de ninsoare, în mocirlă sau pe terenul uscat ca betonul te-arunci pe jos în cap, în brînci, în umeri, în coate şi-n genunchi cu bucurie şi cu tot corpul. E jocul acela unde toţi cei 15 dintr-o echipă fac corp comun ca să cîştige terenul,  mingea, partida, jocul şi spiritul lui. E jocul acela în care te baţi cu adversarul fără să te iei la cafteală. E jocul în care, dacă îţi iei de gît adversarul, eşti pedepsit cu o eliminare. E jocul acela în care nimeni nu se plînge că-l doare sau că arbitrul nu are dreptate. E jocul acela în care jucătorii nu-l contestă şi nu-l insultă niciodată pe arbitru. E jocul acela în care, învingătorii îi aplaudă pe învinşi la sfîrşit, la ieşirea de pe teren. E jocul acela în care, pînă mai ieri, pauza între cele două reprize de 40 de minute fiecare era doar de 5 minute, direct pe iarba terenului, muşcînd din cîte o jumătate de lămîie şi bînd nişte apă. E jocul acela în care nimeni nu se vaită sau se preface tăvălindu-se pe jos de durere, chiar dacă i s-a spart arcada-ntr-o ciocnire voinicească. E jocul în care se sîngerează, se dau îngrijiri medicale şi se joacă în continuare. E jocul în care echipele îşi cîntă imnul naţional cu mîndrie şi dragoste cu gura pînă la urechi, împreună cu un stadion întreg în picioare. E jocul acela în care la sfîrşit, chiar dacă între timp s-au mai ciocnit bărbăteşte, toţi îşi strîng mîna prieteneşte. E jocul acela în care fair-play-ul, ei da, tot cu Y, este singurul care contează parcă mai tare chiar decît scorul. E jocul pe care ar trebui să-l impunem la şcoală începînd chiar de la grădiniţă, iar pentru cei care au ratat începutul vor lua lecţii la seral sau, dacă sînt în stare, de dis-de-dimineaţă. E jocul pe care ar trebui să-l joace Băsescu, Crin, Ponta, Boc, Pleşu şi Liiceanu, toţi politicienii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, scriitorii şi artiştii şi toţi ceilalţi, atîta vreme cît pot fi în picioare pe un teren cu iarbă, lung de 100 de metri şi lat de 50.

Vă imaginaţi ce meciuri fantastice s-ar încinge!?!

Cei care vor evita educarea prin practicarea acestui sport vor fi eliminaţi din viaţa publică şi vor fi îndreptaţi spre muncă obştească obligatorie. Atît cît va dura perioada de tranziţie: 10, 20, 30 de ani şi chiar mai mulţi, de este nevoie.

Ei, DA, domnule Pleşu, vom instaura Dictatura Rugby-ului, oricît ar şoca unele cuvinte cu „i“ sau cu „y“.E, cred, singura scăpare a poporului român din pierzania în care se duce de-a dura ca un bolovan sau ca o minge turtită de ping-pong, într-un hău fără fund, fără să-şi mai dea seama şi fără să facă ceva, şi-n care se lamentează de secole recitînd poezii, făcînd haz de necaz şi cîntînd tot felul de balade, unele mai populare decît „altele“, dezbateri televizate, şi analize filozofico-mistico-politico-social-economice-etc. prin tot felul de ziare şi reviste, care mai de care, şi-n care tot omul azi „scrie“, şi „scrie“, măi, frate, de s-au ameţit şi nu mai ştiu cum să scoată cămaşa şi încotro s-o apuce.Parc-ar fi un popor veşnic beat. Luaţi-o cum doriţi: drogat, „bit“, suficient sieşi, prost (educat) sau alte interpretări şi traduceri.

Stop!

Înainte de toate, să ne suflecăm mînecile şi să trecem la treabă, vom teoretiza după-aceea.

Aferim!

Sînteţi de acord, domnule Pleşu??

(Aveţi cumva altă soluţie??)

Vă scrie un cititor care vă citeşte şi vă admiră (deşi cîteodată mă cam necăjiţi lăsîndu-vă parcă prea uşor atras-dus în jocul polemicii neaoşe-desuete; ştiu, e greu de rezistat „stînd pe loc“, în acel loc; eu de aceea am şi plecat).Vă mulţumesc pentru răbdarea, timpul şi spaţiul acordat, spor la treabă şi inspiraţie şi sper poate pe curînd.

Paris, mai 2011


Răspunsul lui Andrei Pleşu

Dragă Domnule Grigorescu, textul dvs. m-a entuziasmat, m-a binedispus, m-a umplut de o frăţească invidie. Vă mulţumesc!