Un inginer filolog despre liceul anilor ’60

N-aș putea să mă identific cu formularea lui Bacovia, „liceu, cimitir al tinereții mele”, dar cred că sînt pe undeva pe aproape. În acei ani, din 1963 pînă în 1966, adolescența depindea mai ales de felul în care fiecare reușea să se adapteze vremurilor, să se înscrie în matricea regimului, să supraviețuiască normelor comuniste. Eu n-am prea reușit, deși poate am avut și momente frumoase. Era o epocă crispată, plină de restricții, în care nu puteai să fii liber în exprimări, să trăiești fără complexe. Nu eram noi, adolescenții, prea cuplați la desfășurarea istoriei, dar aceasta își punea amprenta, fără ca noi să observăm, asupra vieților noastre. De pildă, nu am trăit prea intens, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. Noi ne vedeam de școală, eram într-un cerc destul de strîmt al activităților zilnice, al pulsiunilor adolescentine. A fost o perioadă cînd chiar am crezut că ceva se va schimba în bine, că uite, a venitla putere un om mai tînăr, care ne va lăsa să ascultăm muzică occidentală, să ieșim din țară (evident că nu singuri, ci cu părinții), să putem să ne exprimăm mai liber. Și, într-adevăr, la început chiar așa părea. Răul s-a produs însă după 1971, după vizitele în Coreea de Nord și China, dar asta s-a întîmplat cînd nu mai eram la liceu.

Terminasem școala generală la o unitate de la Gara de Est unde am fost premiant și am strălucit nu numai datorităcalităților mele, ci poate mai mult datorită nivelului destul de scăzut al elevilor, proveniți în principal din cartierul Baicului. Fusesem încoronat cu diploma de merit pe școală și trebuia să-mi aleg liceul pe care îl voi urma. Situația materială precară a mamei care mă creștea singură după ce divorțase, cînd aveam doar 4 ani, a determinat-o să caute o școală care trebuia să fie și destul de aproape de casă, dar să îndeplinească și cerința de a-mi asigura masa de prînz, adicăun fel de semi-internat, așa cum fusese și la școala de la Gara Obor. Și iată că a găsit Liceul „Iulia Hasdeu”, pe Dimitrov,colț cu Mihai Bravu. Acolo mi-am dus zilele și am trăit, în general, o adolescență cenușie, lipsită de strălucire, aș zice chiar anostă, chiar tristă. Îmi voi aminti mereu cu amărăciune anii petrecuți între zidurile unei clădiri neprimitoare, între niște colegi cu care nu aveam prea multe în comun, cu profesori mediocri.

Surprizele au venit chiar de la început, din primele zile ale clasei a VIII-a. Deși eram încă aureolat de rezultate de top am reușit, îmi amintesc perfect pentru că am avut efectiv un șoc, să iau o primă notă de 8, la chimie. Cum?! Eu, care nu aveam decît note de 10, să încasez un 8? Am primit lovitura drept în piept. Eram supărat desigur și mi-am zis că a fostdoar un accident. Dar după aceea au venit și alte note, și mai proaste, deși învățam la fel, nu-mi schimbasem modul de abordare. Azi așa, mîine așa, am început să mă obișnuiesc. Constatam însă că erau în clasă elevi privilegiați, cu relații la profesori, care încasau notele cele mari pe ochi frumoși. Am trecut și peste asta, mi-am zis că așa e viața și că, de fapt,trebuie să mă adaptez situației. Dintr-un elev de nota 10 am ajuns destul de repede la unul de 7 sau chiar de 6, adică în zona mediocrității. La vîrsta aceea, 15-16 ani, nu realizezi că trebuie să te lupți pentru a te impune, eu avusesem totul înainte fără nici un efort, doar pocnind din degete. În plus a mai existat ceva: școala a făcut un experiment cu generația noastră la care s-a renunțat ulterior, ne-a despărțit în clase de băieți și de fete. S-a întîmplat din clasa a IX-a. Ne făcuserăm fiecare prietene, simpatii, chiar pasiuni și, dintr-odată, nu ne mai vedeam decît în pauze, nu o mai vedeam pe iubita mea Nadolu Liliana cum se dezbrăca la ora de sport sau nu mă mai puteam întoarce în bancă la altă iubită, Stoian Mioara, ca să-i arunc ocheade și să ne scriem bilețele. Eram numai noi, niște hăndrălăi de băieți care făceam numai tîmpenii, ne băteam, ne înjuram. Nu existau, desigur, Internet, TikTok sau alte rețele sociale, nu erau calculatoare, telefoane mobile. Nimic. Numai noi care așteptam ora de sport ca să ne înfruntam la fotbal pentru că un profesor nepăsător, în loc să ne disciplineze prin tot felul de activități sportive, ne arunca mingea și ne trimitea în curte, ca să scape de noi. Iar noi ce făceam? Băteam mingea, urlam și făceam clasamente. Apoi reveneam în clasă și o așteptam pe ciumăfaia de profă de mate, celebra madam Motaș, o femeie urîtă și de o severitate cumplită care abia aștepta să ne trîntească vreun 3, dacăcredea ea că ai copiat tema de la alt coleg și ne trosnea și cu catalogul peste scăfîrlie, ca o pedeapsă de Ev Mediu. Avea faliții ei și, evident, unii chiar o meritau. Apoi mai venea și profa de chimie care nu avea nici o tragere de inimă legată de meseria ei și nu reușea să ne insufle nici nouă vreo înclinație spre materia respectivă. La fel și profa de română, doamna Muscă. Îmi plăcea materia, citeam cărți de literatură și mi-ar fi plăcut niște dezbateri în clasă pornind de la ceea ce citisem, cu argumente care să nu fie copiate după cele din manuale, pe care eram obligați să le învățăm. Cred că și acum e la fel, creativitatea elevului e aruncată la coș, el fiind pedepsit să învețe interpretările manualului, cuvînt cu cuvînt.

Și uite așa, cam după două trimestre de liceu, am fost chemat la cancelarie unde m-a întîmpinat tovarășa directoare a școlii, care, cu o tristețe impusă, m-a întrebat sec: „Dar ce s-a întîmplat cu tine? Ai venit de la școala generală un elev premiant, iar aici te zbați în zone mediocre?”. Ei bine, aș fi vrut să-i spun că eram total dezorientat, descumpănit, mîhnit de ceea ce trăiam acolo, de felul în care corpul profesoral trata preferențial elevii, dar m-am abținut fiindcă realizasem între timp că mă adaptasem perfect acelui regim, nu mai aveam nici o ambiție, e adevărat că nici nu  mă mai trăgea ața la învățătură, la 15 ani mă blazasem deja îngrozitor, mă adaptasem sistemului de nonvalori ale acestei țări. Ce rost avea săîncerci să strălucești, ce să faci cu acea strălucire, pentru cine, pentru ce?

Astfel că, în clasa a XI-a, cînd maică-mea a venit la școală, la o ședință cu părinții și madam Motaș, care era și dirigintă, a întrebat părinții ce și-ar dori elevii să urmeze mai departe, iar  maică-mea a îndrăznit să spună că Politehnică, reacția ei a fost rapidă și extrem de dură: nu acolo, în nici un caz, el nu e făcut pentru Politehnică. Abia atunci, după acea ședință, mi-a revenit ambiția și am înfruntat sentința, învățînd matematică și fizică, și am intrat în prima jumătate de tabel la Energetică. Ceea ce ulterior s-a dovedit că a fost o greșeală și că profa de matematică avea dreptate: nu eram făcut pentru tehnică, dar te pui cu ambiția omului? Ulterior am regretat și am îndreptat cumva greșeala, mai apoi absolvind și Filologia, ceea ce l-a făcut pe celebrul profesor Ovid S. Crohmălniceanu, la examenul de licență, să exclame: „Uite,domnule, la așa ceva nu mă așteptam, un inginer filolog! Bravos!”.

Anton Popescu este inginer și redactor de carte.