Treizeci de ani şi trei lecţii
Mă uit la fotografia de pe ediţia aniversară a Jurnalului de la Păltiniş şi nu înţeleg de ce mă simt teribil de emoţionată. Apoi îmi amintesc de ziua cînd am descoperit cartea în biblioteca unui doctorand la filozofie. Eram în Franţa, la Lyon, făceam trei masterate în acelaşi timp şi nu prea ştiam ce să fac cu viaţa mea. Am început să citesc cartea în tramvai, în drum spre cursuri. Dacă înainte mă uitam bine în jur, înfometată de Franţa la care visasem de mică, acum cu greu mai ieşeam din carte. Intram cu regret la cursuri şi mi s-a întîmplat ca de vreo două ori să cobor la staţia greşită. Tot atunci am avut cele mai colorate şi mai neaşteptate vise (poate şi pentru că, în aceeaşi perioadă, descoperisem cărţile lui Mircea Cărtărescu). Printre perdele de orez şi dealuri de sticlă, îi regăseam vorbind pe Constantin Noica, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Scenariul era mai mereu acelaşi: eu mă apropiam, îi vedeam mişcîndu-şi buzele, auzeam frînturi de conversaţie pe care nu le înţelegeam, dar care mă făceau nemaipomenit de fericită.
Abia cînd am început doctoratul mi-am dat seama că fericirea pe care mi-o adusese acest Jurnal era legată de fascinaţia mea pentru cultură. Proveneam dintr-o lume în care cărţile nu prea îşi aveau loc: bunicii mei măsurau timpul după culesul prunelor şi strîngerea fînului, părinţii mei mă încurajaseră să citesc ca să obţin note bune la şcoală, iar profesorii se mulţumiseră să îşi predea materiile. Romanul adolescentului miop mă făcuse să intuiesc că există o lume diferită de cea în care trăiam, dar fiind aşa îndepărtată în timp, părea ireală. Şi iată cîţiva oameni care trăiau în cultură şi cu care împărţeam acelaşi spaţiu şi acelaşi timp. Nu mai era vorba, aşadar, doar de personaje şi de autori din trecut, ci de oameni pe care i-aş fi putut întîlni în librării, pe care îi puteam auzi acordînd interviuri sau făcînd emisiuni. Dintr-odată, am simţit că aş putea să am şi eu acces la cultură. Aceasta era, pentru mine, prima lecţie a Jurnalului de la Păltiniş.
Tot datorită acestei cărţi, am învăţat să caut autostrăzile culturale, clasicii, înainte de a urma orice potecuţă sau drumeag lăturalnic, să caut să am fundamente solide în domeniul în care mă pregăteam, să fiu disciplinată şi să aspir la performanţă, înţeleasă nu ca un proiect steril, robotizat, ci ca alegere de viaţă, ca o căutare mereu lărgită şi îmbogăţită. Aceasta era a doua lecţie pe care mi-o însuşeam.
Cînd am început să citesc Jurnalul de la Păltiniş, nu ştiam mai nimic despre perioada în care a fost scris, despre comunism, despre ecourile din epocă sau de după Revoluţie. Datorită contextului în care m-am întîlnit cu această carte, a fost ca şi cum aş fi fost primul ei cititor şi, poate de aceea, Jurnalul va rămîne pentru mine o carte care spune o poveste universal valabilă: întîlnirea dintre discipol şi maestru şi aventura paideică a amîndurora. Şi cît de seducător e acest urcuş, în care „nu ştii întotdeauna cine dă şi cine primeşte“, această livrare către celălalt, nu dintru servitute prostească, ci dintr-o disponibilitate pentru emancipare, pentru edificare, şi care, în mod paradoxal, duce tot către sine. Şi, poate de aceea, Jurnalul de la Păltiniş este, pentru mine, una dintre cele mai frumoase rostiri ale întîlnirii cu celălalt şi poate de aceea îmi place să cred că îl aud mereu pe Constantin Noica citînd din Upanişade: „Vino, şezi lîngă mine şi taci!“
Emanuela Ignăţoiu-Sora a obţinut doctoratul în Drept la European University Institute din Florenţa. A publicat Egalitate şi nondiscriminare în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, la Editura Beck. Este cercetătoare la Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.
