Răutatea și contextul de viață

Cu mult timp în urmă citisem un aforism bizar: „Oamenii buni dorm liniștiți pentru că oamenii răi rezolvă problemele în locul lor“. Mi se părea greu de acceptat, dar anii care au urmat m-au făcut să-l iau în serios.

Lucram de aproape un an pe culoarul condamnaților la moarte din Jilava, fiind primul psiholog din unitățile de detenție românești. Pe același culoar erau și vreo două sute de deținuți periculoși trimiși din cele 80 de penitenciare existente pe atunci, pentru că doar aici puteau fi păziți „corespunzător“. Neexistînd o fișă a postului pentru profesia mea, eram lăsat de capul meu prin celulele din Fortul 13. Deținuții îmi povesteau cum au ajuns aici, de ce au primit eticheta de periculoși, cîte eforturi au făcut pentru a găsi o celulă cu deținuți alături de care să poată dormi fără frică. O asemenea grupare fără „dușmani în așteptare“ era o construcție dificilă în orice sistem penitenciar și imposibil de menținut fără sprijinul și bunăvoința personalului.

Relatările condamnaților cu pedepse lungi erau coerente, cu personaje și relații ierarhice, despre clanuri bine structurate în instituții de toate felurile, cu șefi bine văzuți în urbe și care, în realitate, organizau furturi de materiale, de instalații, transporturi ilegale, falsificarea bilanțurilor contabile. Ca întotdeauna, pagubele produse de transgresiunile managerilor nu erau imediat sesizate și, deși generau pierderi mari, cetățenii nu le considerau grave. Doar mass-media se indigna pe moment de avariția și imoralitatea mediului de afaceri, dar a doua zi cazul era abandonat pentru că altul apărea la orizont. Nu trebuie uitat că dintotdeauna liderii marilor firme pot interveni în elaborarea legilor, formulînd norme și reglementări specifice domeniului lor. Ca urmare, anumite articole vor permite interpretări care-i avantajează, actele delincvente vor putea fi considerate simple erori, devianțe sau vicii de procedură neintenționate. Personajul rău care ajunge în închisoare se găsește mereu la capătul de jos al angrenajului: el doar a executat dispozițiile unui șef charismatic în care a avut încredere pentru că era un om tare bun la suflet și întotdeauna dormea liniștit...

Iată un caz. Un inginer angajat la o firmă, fiind acasă într-o după-amiază, bea o bere cu un coleg de serviciu avînd o funcție superioară ierarhic, care locuia în apropiere. Vorbind despre serviciu, gazda îi spune că a observat anumite ieșiri și intrări de materiale produse de firma lor, dar fără acte oficiale de însoțire. El spune că tranzacțiile legale au nevoie de documente, deși pot fi imaginate unele circuite care să ocolească regulile standard, și-i dă un exemplu. Din acel moment, „colegul“, împreună cu cei din board-ul firmei, schimbă procedurile de furt și cîțiva ani cîștigurile lor cresc substanțial. Inginerul, fără să știe nimic despre ce fac cei de sus, a fost promovat fără a i se spune motivele. Cînd a fost descoperită frauda, cea mai mare pedeapsă, 18 ani de închisoare, a primit-o inginerul pentru că toți cei din conducerea firmei au declarat că el a fost inițiatorul, deși nu primise niciodată vreun semn că au ținut cont de sugestiile lui.

Michel Foucault, într-un dialog din 1976 cu Jean-Paul Brodeur, profesor de criminologie la Universitatea din Montréal, numea asemenea situații ilegalism instituțional, fiind răspîndite în toate țările. (Într-o călătorie de serviciu în Canada, un polițist îmi spunea că au inventariat aproape 250 de modalități (scheme) de furt al mașinilor de lux, comandate de cumpărători de pe alte continente, deci ilegalisme la scară mare.) Profesorul Maurice Cusson consideră că „resemnarea publicului favorizează proliferarea criminalității și duce la toleranță față de ea… Toleranța este influențată de frecvența crimelor mici și mijlocii considerate ca inconveniente normale ale vieții“ (Cusson, în Déviance et Société, nr. 3/1990).

Cînd se fac publice astfel de lucruri, aflăm că este vorba de o firmă apreciată de clienți, cu manageri incluși în diverse comitete locale unde țin discursuri despre solidaritate și prosperitatea cetățenilor. Nimeni nu bănuiește că sînt exponenții unei minorități active infracțional, fiecare cu o poziție clară în angrenaj, cu reguli informale, care știu să caute pistele fecunde, cu aranjamente tacite și coordonări mascate și, bineînțeles, cu gestiune clandestină. În faza de constituire sînt importante aptitudinile proinfracționale ale liderilor și procedurile interne concepute, dar apoi se trece la găsirea și amăgirea țintelor vulnerabile care află tîrziu ce li s-a întîmplat. Cînd unii dintre ei ajung în penitenciar, vor căuta deținuți puși pe căpătuială rapidă și îi vor instrui în vederea unei cooperări viitoare.

Oamenii vinovați de ceva rău, cîți or fi ei, provin adeseori din rîndul celor buni. Am întîlnit puțini sălbatici, sadici sau monștri care-mi spuneau că n-au ce căuta în libertate, că nu sînt în stare să ducă o viață pașnică. Aceștia nu dădeau vina decît pe ei, nu acuzau părinții, ci doar alăturarea de un grup infracțional bazat pe cruzime. Unul dintre aceștia, condamnat la detenție pe viață, îl cunoșteam de cînd era minor, scria: „Trăind de mic pe stradă, trecînd în timp prin toate clasele sociale şi intrînd în contact cu unii şi alţii crezînd că undeva îmi voi găsi locul, am constatat peste tot numai falsitate, lăcomie, bîrfă, batjocură, dezmăţ şi orgii, acest lucru m-a făcut să cred (…) că ceea ce am făcut pînă în prezent nu am făcut rău. Că am luat vieţi omeneşti este adevărat, dar sînt sigur că atunci nu eram eu, nu pot explica mai bine (…) ştiu că m-am format singur, bineînţeles că au contribuit şi alţii la aducerea mea în stadiul în care am ajuns dar nu ştiu sigur dacă mă mai pot întoarce din drum, deoarece (…) cred că atît de mult s-a inoculat răul în mine, pe care mi-l doream să-l am cu ardoare cu ani mulţi înainte cînd eram mereu lovit, încît acum nu mai pot scăpa de el, cel puţin nu singur“. Fiecare din ei construiește o narațiune proprie și după ce le asculți povestea, după ce le studiezi dosarul penitenciar, începi să înțelegi împrejurările de viață care au contribuit la evoluția lor spre prăpastie. Neavînd un nivel educațional prea ridicat, aruncă vina pe cei din jur, pe răutatea lumii, pe victimele care nu au știut de ce sînt ei în stare.

Abordările moderne din genetică, biologie, etologie, socio-biologie și tehnicile noi de investigare a creierului uman aduc dovezi privind influența pasiunilor și predispozițiilor create pe cînd oamenii erau vînători-culegători, instincte care sînt moștenirea biologică a speciei umane, acestea constituind natura ultimă a omului (Edward O. Wilson, 2013, p. 23). Și cum oamenii trăiesc într-un număr limitat de medii sociale, comportamentele care le-au dat satisfacții și i-au făcut „respectați“ s-au permanentizat și i-au adus în pușcărie (ibidem, pp. 101-102).

Cel care a adus argumente puternice privind rolul contextului de viață și al relațiilor ierarhice în schimbarea comportamentului uman, fie și temporar, a fost psihologul american Philip Zimbardo în lucrarea sa Efectul Lucifer, apărută în limba română la Editura Nemira în 2002. Autorul lucrării este cunoscut pentru experimentul falsei închisori realizat în 1971 la Universitatea Stanford. A improvizat cîteva celule în subsolul facultății și a ales un grup de studenți, unii să joace rolul de gardieni și ceilalți rolul de deținuți. Experimentul trebuia să dureze două săptămîni, dar din cauza tensiunilor psihologice apărute în „închisoare“, a fost întrerupt după șase zile. Concluzia sa a fost că viața în detenție este greu de suportat nu din cauza tendințelor agresive ale deținuților, nu din cauza plăcerii gardienilor de a-i domina, ci din cauza relațiilor ierarhice de putere care se stabilesc în penitenciar, instituție puțin controlată de autorități și lipsită de vizibilitate din partea publicului larg.

În cartea sa, profesorul Zimbardo analizează și abuzurile soldaților americani detașați la închisoarea Abu Ghraib în timpul războiului din Irak pentru a păzi prizonierii capturați. Cruzimea și umilințele la care i-au supus pe deținuții aflați în grija lor au generat un val de indignare în multe țări. Au fost declanșate anchete ale unora din soldații americani de la Abu Ghraib care avuseseră o evoluție bună în mediul militar, dar care nu aveau cunoștințe în domeniul supravegherii deținuților autentici. Condițiile de mizerie în care își făceau serviciul, inexistența unor sarcini clare, ordinele date de persoane civile care nu se legitimau și lipsa totală a controalelor din partea eșalonului superior au favorizat conduite inumane din partea soldaților-gardieni. Iată cum explică psihologul american această evoluție. Managerii de rang înalt pot crea o ideologie a rolurilor profesionale ale angajaților care, în schimbul salariului, vor căuta să fie pe placul șefilor, chiar și atunci cînd aceștia le ordonă acțiuni absurde, departe de rațiunea de a fi a instituției (pag. 672). Angajatul se ascunde în spatele rolului și al poziției sale definite ierarhic, fără să se întrebe dacă ceea ce face are vreun sens sau dacă este legal (p. 257). În organizaţiile mici, responsabilitatea este în primul rînd a liderului, dar în organizaţiile complexe şi corupte este greu de găsit adevăratul responsabil (p. 343). Cei din ierarhia instituțională construiesc un limbaj pentru a ascunde realitatea, blocînd astfel iniţiativele bune şi voinţa de a rezista ale personalului subordonat (pp. 344-345). Ca urmare, rolul profesional atribuit devine mai important decît trăsăturile de caracter ale persoanei: îndoctrinarea cu ideea de loialitate şi datorie faţă de conducători va schimba viziunea individului despre viață, în anumite cazuri mergînd pînă la imaginaţie ostilă și „programe de ură“ (pp. 432-434). Așa se ajunge la răul administrativ care, afirmă profesorul Zimbardo, schimbă în profunzime gîndirea oamenilor: se glorifică lozinci precum Scopul scuză mijloacele și Toţi pentru unul, unul pentru toţi, ordinele venite de sus sînt doar verbale, nu există rapoarte scrise privind evenimentele produse, se consumă alcool în timpul serviciului, escaladează progresiv abuzurile și pierderea ruşinii, rapoartele comisiilor de control nu sînt luate în serios, situațiile problematice sînt interpretate eronat, personalul nu se poate plînge pe linie ierarhică și este nevoit să execute orbește ordinele. În sfîrșit, inerţia preia controlul vieţii celor din instituţie, toți cred că există persoane deasupra legilor şi regulamentelor, corupția se generalizează, managerii obţin distincţii pentru succese inexistente (pp. 575-597).

Iată și cîteva premise psihologice care permit apariţia conduitelor rele, numite de Zimbardo „latura întunecată a naturii umane“: nevoia exagerată de securitate şi ataşament care generează conformismul excesiv, dorinţa de a fi pe placul celor cu putere și a capriciilor lor, capacitatea cuvintelor şi imaginilor de a genera minciuni, zvonuri, frică, ură și răzbunare, lipsa de somn și epuizarea, complexul de inferioritate (cei mici de statură sînt puşi şefi), mîndria de a avea o uniformă şi a primi medalii, a te simți neajutorat în fața reglementărilor abuzive (pp. 348-518). La acestea se mai adaugă o serie de catalizatori psihologici: izolarea, acoperirea feței eliberează impulsurile ostile și prejudecăţile, convingerea că altora nu le pasă de tine, cinismul, frustrarea și plictiseala, faptul că martorii la ceea ce se întîmplă nu intervin, îndeplinirea unor sarcini fără sens, obedienţa faţă de persoanele charismatice, lipsa umorului (nu se rîde de cei prea zeloși), nevoia de a fi acceptat, plăcut și respectat în echipă, elaborarea de justificări credibile (mi s-a ordonat, am fost răsplătit). Pe această bază, spune Zimbardo, se trece ușor la comportamente distructive: presiune din partea egalilor, inocularea ideii că grupul are dreptate, mesaje persuasive, a da vina pe victime, schimbarea înfăţişării exterioare (uniformă, glugă și ochelari care te fac anonim), a primi semnale că ești „special“ și că toate îndatoririle au caracter secret, presiune constantă de a produce rezultate, elaborarea motivelor care justifică orice abuz (pp. 693-732).

Profesorul Zimbardo consideră că putem rezista în fața acestor practici diabolice de transformare a unui om bun în unul rău: să înţelegem cum operează manipularea, să conştientizăm vulnerabilitatea noastră faţă de presiunea socială, să avem alături oameni care se revoltă în fața abuzurilor, să avem o relaţie clară superior-subordonat, să ne adresăm celor care pot pune capăt exceselor. În finalul lucrării sale, prezintă un Program în 10 paşi pentru a rezista influenţelor nefaste, adresat fiecăruia dintre noi (pp. 681-689). În fața relelor din lumea actuală, el ne îndeamnă să fim eroi în așteptare: să facem ceea ce trebuie atunci cînd vine momentul decisiv, să susținem idealurile înalte, să-i sprijinim pe cei care luptă constructiv, să refuzăm compromisurile, să dovedim nobleţe și să apreciem sacrificiul altora.

Desigur, Philip Zimbardo, alături de Gandhi, Nelson Mandela, Martin Luther King, Hannah Arendt și mulți alții, a înțeles banalitatea și persistența răului de-a lungul istoriei, precum și necesitatea de a nu capitula în fața lui. Cred că împăratul Etiopiei Haile Selassie (1930-1935 și 1941-1974) a formulat cea mai profundă explicație a răului în vremurile de acum: „De-a lungul istoriei, a existat inacţiune din partea celor care ar fi putut acţiona, indiferenţă din partea celor ce ar fi trebuit să ştie mai bine, tăcere a Justiţiei atunci cînd glasul acesteia conta cel mai mult; toate acestea au făcut posibil triumful răului“.

Gheorghe Florian este psiholog.

Foto: wikimedia commons