De ce nu are conspiraționistul dreptate? Un răspuns domnului Sever Voinescu
Domnul Sever Voinescu a publicat recent un interesant text („Ce te faci cînd conspiraționistul are dreptate?”, Dilema veche nr. 896, 10 iunie 2021) a cărui teză este următoarea: se poate foarte bine ca – după un timp – o afirmație considerată la vremea ei exagerată (în acest caz, conspiraționistă) să se dovedească a fi corectă. Cum ne raportăm atunci la ea și, implicit, cum ne raportăm la judecata din primul moment (în care o etichetaserăm ca fiind problematică)? Exemplul de la care pornește argumentarea domnului Voinescu este cel al „știrilor de peste Ocean” (nu e menționată o anumită sursă) ce par a acredita ideea faptului că virusul SARS-CoV-2 este un produs al manipulărilor genetice realizate la Institutul (militar, dacă înțeleg bine) de Virusologie din Wuhan și care confirmă – retrospectiv – alegațiile unor conspiraționiști de la începutul pandemiei. Prin urmare, dacă – în cele din urmă – cei pe care i-am numit „conspiraționiști” au dreptate, nu sîntem noi, toți ceilalți, cei posibil manipulați de media, niște conspiraționiști care se ignoră (și care sînt, tocmai de aceea, pasionali și radicali)?
În forma lui cea mai simplă, argumentul domnului Voinescu spune că, acolo unde nu avem un verdict definitiv, ipoteza prezentată de conspiraționist e la fel de legitimă ca oricare alta (a autorităților sau a oamenilor de știință) și nimic nu interzice ca ea să fie cea validată de fapte. Această poziție pare a fi cît se poate de pertinentă. Mai întîi, pentru că, acolo unde lucrurile nu sînt clare, orice ipoteză – indiferent de persoana (și interesele) celui ce o formulează – se poate dovedi (ulterior) corectă. Apoi, deoarece, ca membri ai unei societăți democratice, știm că toți oamenii – indiferent de părerile și afilierile lor – sînt egali și (așa cum ne spune discursul mainstream) se cuvine să avem respect pentru toate opiniile. În fine, poziția conspiraționistului poate fi utilă chiar și dacă nu e corectă: ea ne poate spune ceva despre mentalitatea veacului, despre limitele gîndirii oamenilor, poate fi înscrisă într-o „istorie a ideilor” etc.
Așa să fie oare ? Domnul Voinescu e foarte generos atribuindu-le conspiraționiștilor ceva care aparține unei alte logici (în speță, celei științifice): capacitatea de a formula ipoteze. Aici e – probabil – deosebirea cea mai mare dintre un om de știință și un adept al „teoriei conspirației”: atunci cînd abordează o problemă, cel dintîi nu știe încotro îl va duce cercetarea; cel de-al doilea știe dintru început răspunsul și nu are nevoie decît să edifice un raționament menit a-l confirma. Conspiraționistul este, întotdeauna, un gnostic – el operează cu certitudini. Principala lui caracteristică nu constă în faptul că se îndoiește de discursul Puterii (dar cine îl mai crede sută la sută?), ci în faptul că are „o viziune alternativă”, perfect coerentă, care explică tot ceea ce vocea autorităților „ocultează” sau „deformează”. Și, tocmai de aceea, e mereu confirmat de fapte; căci – am aflat-o de cîțiva ani – și faptele pot fi „alternative”.
Încă un lucru, esențial: nici o afirmație conspiraționistă nu are valoare luată izolat. Ea trimite în permanență la o rețea de teme care constituie o narațiune consistentă (chiar dacă nu întotdeauna omogenă) pe care o validează fiecare „confirmare”. Dacă o teză conspiraționistă e adevărată (ceea se poate întîmpla să fie), de aici susținătorul ei va concluziona că întreaga „teorie” în care e prinsă respectiva teză trebuie să fie adevărată. Cînd Hitler ne spune că Stalin e un dictator nemilos, el nu enunță un adevăr factual, ci ne cere să ne inserăm în logica lui, în care Stalin e un „despot asiatic”, care guvernează prin forță (aceasta fiind singura modalitate posibilă) și printr-o ideologie de sorginte „iudaică” mulțimi de „oameni inferiori” (ce sînt un amestec de slavi, evrei și asiatici „neevoluați”). Pe Hitler nu-l interesează raportarea lui Stalin la criteriile societăților democratice și ale lumii civilizate, ci faptul că brutalitatea „primitivă” a lui Stalin trebuie înlocuită cu brutalitatea „rațională” al cărei exponent se pretinde a fi el. La fel, cînd un fundamentalist religios (indiferent de religie) ne spune că Occidentul e în criză, el nu numește o stare de fapt (care depinde de ceea ce înțelegem prin „criză”), ci ne cere să aderăm la viziunea lui „salvatoare”, potrivit căreia criza poate fi depășită doar prin recunoașterea „adevărului” pe care îl proclamă el.
În spatele afirmației (după știința mea, totuși nedovedită) că virusul care a blocat lumea a ieșit dintr-un laborator (militar?) chinezesc și nu scăpat dintr-un biet pangolin sau liliac tranșat în piață sînt alte afirmații, la care ni se cere să consimțim ca premise ale unui raționament căruia acest „adevăr” îi e concluzia. Prima dintre ele este – ca-n orice logică de factură conspiraționistă – aceea că ceea ce știm (din comunicatele autorităților, din media și „știința oficială”) e, în parte sau în întregime, fals. În acest caz, toate autoritățile care ne-au vorbit de originea naturală a virusului au mințit (sau au fost înșelate): fie pentru că sînt comuniști de convingere (și, prin urmare, aderă fără rezerve la tezele Beijingului), fie pentru că sînt în solda Partidului Comunist Chinez (cum ni se sugerează că ar fi Organizația Mondială a Sănătății), fie pentru că au interese – poate inavuabile – în comerțul cu China (ca majoritatea guvernelor occidentale) și nu vor să-l întărîte la represalii pe Xi Jinping. Ca atare, „adevărul” este cunoscut de (aproape) toată lumea, dar nimeni – cu excepția „bravilor” conspiraționiști – nu are nici curajul, nici interesul de a-l dezvălui public. Astfel, formulîndu-și apăsat punctul de vedere, conspiraționiștii se afirmă drept „campioni ai libertăților”: ei au „curajul” de a spune ceea ce ceilalți nu îndrăznesc și fac dovada faptului că nu au „interese” oculte. „Toată lumea minte, numai noi (sau, la limită, numai eu) spun/em adevărul!”
A doua premisă e și mai tranșantă: virusul acesta nu a ieșit „întîmplător” dintr-un laborator (militar) cu proceduri „de înaltă securitate”. „Știm” cum fost cu zborurile interne și externe ale Chinei în perioada (pe care noi am considerat-o) de început a pandemiei, așa că „lucrurile sînt clare”: e vorba de „un act de război”, „deliberat”, la adresa lumii democratice. „Sîntem în război cu China!” Să ne amintim: conspiraționistul este un gnostic; iar gnosticul e un dualist – adică un om care crede că istoria nu e nimic altceva decît scena confruntării dintre Bine și Rău. Și, bineînțeles, el e – întotdeauna – un cavaler „fătă pată și prihană” al Binelui. „Răul” asiatic și-a pus în valoare „arma secretă” (bacteriologică sau – mai exact – virologică) împotriva „Binelui” democratic al lumii libere. Adică, inevitabil, împotriva Americii. Toată povestea cu COVID-ul a fost un „megacomplot” menit a „destabiliza” America (din locul ei întîi de putere economică) și de a propaga haosul în prima democrație a lumii, îndepărtîndu-l de la putere pe „singurul om” ce se putea opune „hegemoniei chineze”. Ați ghicit despre cine e vorba, nu?! Cam aceasta e teza pe care ne cer conspiraționiștii să o acceptăm: „Pandemia n-a fost nimic altceva decît o diversiune prin care comunismul mondial l-a dat jos de la putere pe campionul American Way-ului: Donald Trump”. Sau, mai exact, a fost o combinație de „atac militar neconvențional” și de „lovitură de stat”.
După cum bine se vede, conspiraționistul nu are nici o problemă; el „știe” cum s-au întîmplat lucrurile. Singura problemă e a noastră: „trebuie” să ne alegem tabăra!
Și, pentru că tot am evocat problemele, poate că e – totuși – una, și încă majoră: a științei. S-ar cuveni ca oamenii de știință (din domeniul virusologiei, imunologiei și geneticii) să spună, răspicat și cu dovezi irefutabile, dacă SARS-CoV-2 e un virus natural (ce a suferit mutații) sau e produsul unor manipulări tehnice realizate de om. Nu mă pricep la științele enunțate mai sus, dar cred că dacă nu se poate stabili faptul că virusul e natural sau produs de om înseamnă că am intrat într-o nouă eră. Aceea în care ceea ce, pînă nu demult, am numit „lumea vie” va fi multiplicată la infinit cu combinații genetice indecidabile realizate de oameni și în care distincția dintre „natural” („născut”) și „artificial” („făcut”) va fi abolită. Cred că e o problemă foarte serioasă și din punct de vedere teologic – căci dacă omul e în măsură să creeze organisme vii și viabile care pînă acum nu au existat (și pe care nimeni nu le poate deosebi de cele naturale) înseamnă că promisiunea Șarpelui s-a împlinit: acum e Dumnezeu.
