Ia, cocoană, ia, cocoană

În copilărie – inutil să menționez originile oltenești –, eram nelipsit din căruța care mergea la oraș, la piață. Aproape că făceam parte din marfa încărcată la limită, cu loitrele căruței trosnind sub povara greutății la fiecare groapă. Mi se găsea întotdeauna un loc printre coșurile cu struguri, lubenițe, roșii, legume. Nu prea iubeam sculatul în zori, pentru că se pleca pe întuneric, mai ales toamna, iar cînd se lumina de ziuă trebuia ca marfa să fie pe tarabă. Mă trezeam la intrarea în oraș, sub palida lumină a rarelor becuri din acel început de electrificare a țării. Semnalul deșteptării îl dădea Liza, nelipsita noastră cățea legată de căruță, ea era cea care valida pașaportul oltenesc al transportului. Credinciosul oficiu de pază – caméra de surveillance – al căruței, pe dosnicele  străzi din apropierea pieței, era atributul ei.

Dacă vînzarea mergea ceva mai bine, cu tata și cu vecinul Costică luam o gustare pe o stradă din apropiere, la o cîrciumă cu cîteva mese de metal ruginit așezate pe trotuar, unde eram răsfățat cu vreo doi mititei, iar însoțitorii, sub influența berii, se țineau de glume. Lîngă cîrciumă era o croitorie, iar un ucenic, în fața intrării, învîrtea în draci un fier de călcat cu cărbuni aprinși, practică curentă în acele vremuri. Nea Costică, vecinul nostru, un glumeț fără pereche, spune o glumă, cu vocea lui baritonală dată la maximum, ca să audă și ceilalți mușterii. I-auziți una: poate nu știți că la croitoria asta ar fi venit unul mai „dotat”, de la noi din sat, să-și facă o pereche de pantaloni, iar croitorul l-a întrebat, firesc, pe ce parte o poartă, iar omul, sincer, i-a răspuns: pe „stînga-mprejur”! Rîsete. Apoi, vocea înfuriată a nevestei lui nea Costică, țața Ileana, chema soțul la tarabă. Taci, fă, că îți aduc și ție un „țap” – uitînd să menționeze că era de bere –, răspundea împricinatul, stîrnind rîsete.

Îmi amintesc și acum spectacolul la care eram martor: vînzoleala haotică, inconfundabilul univers sonor în care originalele strigături ale precupeților stîrneau mai degrabă rîsul decît îndemnul la cumpărături. O benefică terapie „poetică”, plină de umor:  „Ia, cocoană, ia, cocoană, / Nu umbla cu geanta goală, / Ia roșii pentru copii, / Nu umbla după prostii...”.

În piața dintr-un oraș ardelenesc, cu producători veniți din toate colțurile țării, am auzit un umoristic dialog, stîrnit instantaneu de „spiritul” concurenței, un fel de tonică gîlceavă: „Luați struguri de la noi, / C-avem marfă, nu gunoi, / Ca bănățenii de lîngă noi”.

Bănățenii, să nu se lase mai prejos, doar „îs fruncea”, le răspundeau scurt, cu rimă la ultimul vers: „Baje dracu-n voi!”.

În Montréal, merg destul de des în cea mai mare piață a orașului (Marché Jean-Talon), un fel de Piața Mare sau Matache Măcelaru, din Bucureștiul de altădată. Recent, într-o luminoasă zi de toamnă, am fost la obișnuitele tîrguieli de sezon. Atmosfera era tonică, luminoasă, spectrul coloristic, abundența și varietatea produselor, curioși și precupeți, într-o firească vînzoleală – iată un colț de lume care te scoate din monotonia cotidianului. 

Marfă pe toate gusturile, dar dacă întrebi de leuștean (livèche), răspunsul vînzătorului  sună a certitudine: „Sînteți român!”. Nu te întreabă de etnie dacă ceri altceva: cimbru, busuioc, mărar, coriandru etc. Curioasă asociere, văzînd că originile leușteanului sînt asiatice.   

Ce nu am găsit, în aproape 30 de ani de Canada, este măcrișul (l’oseille). Duc dorul gustului inconfundabil: acrișor, ușor acidulat, în nu prea multe variante gastronomice.

La ultima vizită, mi-a stîrnit curiozitatea un mioritic, dibuit după accent, care tîra după el o găleată de plastic, închisă ermetic cu un capac. Amabil, mi-a dezvăluit misterul încărcăturii: fructele degradate erau aruncate la coșul de gunoi, dar la un preț insignifiant puteai să le cumperi înainte de a se strica. Acasă, un butoi încărcat cu borhot așteaptă conversia în „unguentul” destinat gîtlejului, preparat distilat într-un mic cazan de țuică. 

L-am vizitat pe un asemenea amator de licori la domiciliu, era nemulțumit de producția redusă (doi litri pe zi), iar un prieten al lui, cu o instalație ceva mai mare, scotea mai mult (patru litri pe zi). Inutil să menționez că și vînzarea ilegală a licorii mergea onorabil, iar de clienți nu ducea lipsă. Era în așteptarea unui nou cazan, mai încăpător, „goarna” se lărgise și cererea era în creștere.

Dacă mă bate gîndul să trec și eu la o mică „distilerie”, prietenul mi-a dezvăluit un secret: să cauți o locuință care, pentru închiriere, să aibă și curentul inclus în contract. Consumul e mare, de obicei mergeau simultan toate cele patru „ochiuri”electrice, cum le zicea el (nu avea gaz metan).  

Încă o confirmare a faptului că spiritul de economie al imigrantului român nu are limite. 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.