Statul român este încă tînăr. Şi neliniştit

Dimineaţă devreme la Paris, în birourile Presseurop. "Şefu', doi miniştri şi-au dat demisia, Crin face prostii – a dat consilierii jos – şi Curtea Constituţională şi-a schimbat calimera: nu mai dă verdictul oficial al referendumului în 13 septembrie, ci în 31 august". Şeful răspunde: "Nimic nou, la voi totul se chimbă cu o viteză uimitoare, ca de fapt totul să rămînă în état. Dar noi n-are sens să scriem zilnic despre foiletonul vostru, nu? Nu sîntem o serie tv".

Avîntul a căzut net, dar realitatea m-a lovit asemeni unei după-amieze pariziene, direct în creştetul capului: România este un foileton cu lacrimi de sînge, un fel de "Tînăr şi neliniştit" [brr, îmi vine să fug doar la auzul muzicii de debut], care merge la televizor zilnic, la aceeaşi oră, dar un "Tînăr şi neliniştit" în variantă balcanică: totul este exacerbat spre grotesc. Dacă ratezi un episod nu ai pierdut de fapt nimic. Fiecare episod stoarce casnicei din bucătărie lacrimi adevărate, devine subiect de predilecţie la cafeluţa de la ora 5, cu vecina de jos, subiect de bîrfă cu cucoana de la aprozar şi chiar tema discuţiei de pe facebook. Da, coane, România a evoluat, taifasul s-a mutat de pe scara blocului pe Internet, într-o dulce uşurătate a fiinţei despre care Ion Luca Caragiale, căruia Dilema veche îi dedică un număr întreg, ştia ceva:

“Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte foarte mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”.

Curat murdar. Nici nu ştiu dacă este de rîs sau de plîns, dar pe bune dacă s-a schimbat ceva de acum un secol. Cetăţeanul turmentat tot nu ştie cu cine să voteze, reacţiunea bate la uşă, scrisorile se pierd între palate... avem un „plebicist“ care tocmai s-a încheiat,  "dar ale cărui ecouri sînt departe de a se fi stins. Fiţi sănătoşi şi veseli".

"Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă", scria, în 1896, Caragiale:

"Ar fi prea simplu acel ce dă o sută de ace cu gămălie să nu-l aplaude pe cel de la care ia în schimb o baniţă de grîu. Fireşte că e mai minunat şi merită mai multă admiraţie cel ce înghite o sută de ace de gămălie fără nevoie decît acel ce de foame mănîncă o baniţă de pîne.

Unde însă sîrguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură, filozofie... Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie – ceva mai mult decît un stat politic – o societate aşezată de pe vremuri.

O aşa societate, în urma prefacerilor din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată“. Lumea aceasta seamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binele, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi. […]

De aici rezultă plîngerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atîta uşurătate. Cînd vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decît un strigăt: Nu merge, pentru că şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica?"

Nu vi se pare că totul este încă pertinent şi valabil? Cum spuneam, "n" sezoane dintr-un serial ieftin de televiziune, care adună în faţa televizorului (cu care aţi minţit poporul?) tot poporul, şi care de fapt nu are altă funcţie artistică decît să ducă spre şi mai mult kitsch şi spre şi mai mult provincialism. Mi se pare mie, sau mare parte din cei care conduc azi ţara spuneau pe vremuri că intrarea în Uniunea Europeană reprezintă o scăpare din chingiile provincialismului şi o aşezare a ţării pe harta de unde a fost brusc smulsă de ruşi şi de împărţirea lumii şi a lumilor adiacente, după al Doilea Război Mondial bla bla? Geaba, statul român este încă tînăr. Şi neliniştit.

"Maratonul modern nu se va măsura în kilometri, ci în ani – în viaţa fiecărui cetăţean. Premiul va fi cîştigat nu de cei care vor termina ci de cei care vor îndura mai mult, care nu vor cădea pradă disperării, care nu se vor lăsa corupţi de violenţă, împotriva lor şi împotriva altora. Cîştigătorii vor fi acei copii, femei, bărbaţi care vor supravieţui unor dezamăgiri repetate, unor tentaţii de neaşteptat şi unor obstacole care nu se mai termină. Victoria va fi a celor care vor supravieţui, prin speranţă. Ei vor fi neînvinşii". I Kathimerini publică aceste cuvinte în editorialul de azi, "The Hunger Games". 

Ciudat, este ca şi cum ar vorbi despre România...

Iulia Badea Guéritée este jurnalistă franceză născută în 1972 în România. Este responsabilă a versiunii româneşti presseurop.eu şi se ocupă de rubricile România şi Moldova pentru revista Courrier International, unde este şi animatoarea blogului său personal. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea premiului Louise Weiss, 2006, pentru cel mai bun jurnalist european.