Iulia BADEA GUÉRITÉE

Unul dintre profesorii care au făcut atunci front comun cu studenţii de la Nanterre a fost tocmai mentorul actualului preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron. Un anume Paul Ricoeur...

Nu e deloc cel aşteptat, dar fie. Este totuşi primarul Constanţei. Pantaloni trei sferturi, bocanci militari, tricou mulat pe piept, bereta de revoluţionar sud-american, Radu Mazăre intră în biroul – destinat vizitatorilor – din White House (jargon local pentru complexul Primărie, Consiliu Judeţean) Constanţa, urmat de şefa sa de cabinet.

“Europa se aşază iar la masa de scris”, a spus Angela Filote. Era şi timpul, Angela, era şi timpul.

Am mers atît de departe în confruntarea virtuală cu ea, încît, încet, s-a întărit în mine imaginea unui corp de femeie pe care cineva încerca cu orice preţ să-l instrumentalizeze. Este o carte despre o femeie judecată, scrutată, analizată, dar care nu e niciodată suficient de bună. Dar nu este Nadia Comăneci.

„Jurnalişti, doar calitatea vă va mai salva...!“ Cîteva cuvinte, cu majuscule, în mijlocul unei pagini din cotidianul Le Monde, concluzie a unui articol de fond despre o informaţie cu două viteze. Despre suferinţa în care se complace presa scrisă, odată cu fiecare pas pe care îl face spre mai multă putere Internetul.

Mă tot întreb dacă nu e vorba de o frică de romi, elegant machiată în frica de „români şi de bulgari“. Reacţiile venite din Marea Britanie, stat considerat a fi cel mai virulent pe această temă, au fost şi sînt nu doar la nivel declarativ, ci şi la nivel de acţiuni politice, guvernamentale, europene, concrete, foarte radicale.

Nu legitimitate, ci vizibilitate. Aceste cîteva cuvinte sînt oare suficiente pentru a rezuma scopul urmărit de organizatorii expoziţiei „Scènes roumaines“, din spaţiul cultural Louis Vuitton? O întîlnire memorabilă, irealistă, ea însăşi artă, o artă a conversaţiei, asupra căreia aş vrea să zăbovesc.

România a fost dintotdeauna „văzută“ ca detaliu, exotic chiar, misterios şi abscons, ca acel ceva care dă o nuanţă de insolit, de îndepărtat, de misterios unui tot deja alcătuit, închegat, închis. Poate chiar prea sobru. Dar foarte caracteristic.

A existat, odată ca niciodată, o Germanie de Est pe care reuşeam să o vizitez, o dată la doi ani, cu părinţii: tîrîş-grăbiş, după ce traversam o Ungarie care reprezenta deja paradisul, faţă de România anilor Ceauşescu, o Cehoslovacie şi ea înfloritoare, şi o Polonie, cert, cu resentimente faţă de vecinul foarte aproapiat, dar tot în clară dezvoltare, apoi intram în Germania de Est.

Superputerea economică a devenit, pe nesimţite, o superputere politică. Europa se clatină, dar Germania se ţine bine, ba chiar se străduieşte să-i sprijine şi pe cei năpăstuiţi. Profesor la Hertie School of Governance, Alina Mungiu-Pippidi descrie Europa aşa cum se vede de la Berlin.

Am aniversat, nu cu mult timp în urmă, în 13 septembrie, 20 de ani de la semnarea Acordului de la Oslo (cel care lansase speranţa că o negociere directă între israelieni şi palestinieni ar putea duce la crearea unui stat palestinian).

Subiect al zilei, infernul paradisurilor fiscale nu a răsărit din senin pe harta problemelor cu care se confruntă Europa, astfel încît să îţi pui cenuşă în cap şi să arunci în gura presei cifre mirobolante: pierderi de 1000 de miliarde pe an, pentru ansamblul celor 27 de state membre – pare mai degrabă o atitudine ipocrită.

„Europavox“ – un titlu atît de sugestiv pentru o muzică interesantă, să fim sinceri, a demarat încă de acum opt ani, nu cu o ţară prezentă, ci cu măcar 20! Şi pentru ca simbolul să fie şi mai puternic, festivalul încearcă să ţină cont de preşedinţiile rotative ale Uniunii Europene. Un festival plictisitor, deci? O, nici vorbă.

Legăturile care există intrinsec între sănătate şi alimentaţie devin cunoscute şi recunoscute. Şi ceea ce doar bănuiam, pînă nu de mult, primeşte consistenţă. Potrivit unui recent studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, femeile din Spania au cea mai lungă durată de viaţă: 85 de ani – cu 12 ani mai mult decît moldovencele, de exemplu. Sau decît româncele, adăugăm noi.

„Presa exersează în Franţa un monopol al prostului-gust, al unei elite jurnalistice care propagă o gîndire unică, egoistă, care nu sfieşte să se anunţe a fi de dreapta sau de stînga, şi care violează în permanenţă abecedarul meseriei. Articolul de informaţie, comentariul – totul este amestecat“.

Credeți că țările UE ar trebui să participe la JO sub drapelul Uniunii?

România a evoluat, taifasul s-a mutat de pe scara blocului pe Internet...

Soluţia? O altă revoluţie? Mi-e teamă că e tîrziu. Şi nu este stilul intelectualilor români.

Într-o lume perfectă, Uniunea Europeană nu ar avea culoare politică. De dreapta sau de stînga, extremişti sau de centru, aleşi prin vot direct, transnaţional, de către europeni, europarlamentarii n-ar mai fi decît atît, europarlamentari în serviciul unei cauze unice: UE.

În provincie, bibliotecile orăşeneşti sînt asemeni unor ferestre deschise spre lume. Nu voi uita niciodată plăcerea cu care evadam de acasă la biblioteca de deasupra parcului, un întreg ritual: uşa de lemn scîrţîia iar clopoţelul pe care-l declanşa, prin atingere, avea un dublu efect – îi anunţa bibliotecarei sosirea unui vizitator şi îmi semnala mie că intram într-o altă lume.

Culturile OMG pot fi unul dintre răspunsurile la întrebarea „cum să hrăneşti 9 miliarde de persoane, cîţi vom fi pe planetă pînă în 2050?”.

Cine a spus că românii au un dar natural de a suporta rigoarea?

„Cultura este un aliment spiritual”, spune Ioan Holender, directorul onorific al Festivalului George Enescu. Din postura sa, nu numai ca fost director al operei din Viena, ci şi ca muzicolog şi om de artă, are dreptate. Şi ca orice aliment spiritual, europenii ar trebui să aibă nu dreptul ci posibilitatea de a-l consuma atît de des cît se poate, atît de rapid pe cît doresc.

La ce bun atunci un Parlament? Poate ca să ne amintească din cînd în cînd că nu europenii decid de fapt, şi că Uniunea Europeană, din magnifică utopie, a ajuns o banală şi evidentă autocraţie. Cu ingredientele pe care un film tulburător ca Die Welle (Valul, 2008) le pune în scenă (simbol, salut, reguli). Cam ca Tunisia sau Rusia Imperială...

Populaţia maghiară din România, secuii, ceilalţi, sînt buni atunci când avem nevoie de ei la guvernare. Dar nu am auzit de ei şi nu-i cunoaştem în alte situaţii.

Cuvântul zilei va fi, sper, EUROFON: iubitor de Europa.

Cetăţenia europeană nu numai că nu mai e un vis, a devenit de-a dreptul o utopie.