Doar ignoranţii (puţini la număr) se mai tem...

Publicat în Dilema Veche nr. 519 din 23-29 ianuarie 2014
Doar ignoranţii (puţini la număr) se mai tem    jpeg

Mă tot întreb dacă nu e vorba de o frică de romi, elegant machiată în frica de „români şi de bulgari“. Reacţiile venite din Marea Britanie, stat considerat a fi cel mai virulent pe această temă – aşteptata deschidere a pieţei muncii în ultimele state UE (Austria, Germania, Belgia, Franţa, Spania, Luxemburg, Marea Britanie, Malta, Olanda) unde era restricţionată, şi, mai ales, reacţiile provocate de această liberalizare – au fost şi sînt nu doar la nivel declarativ, ci şi la nivel de acţiuni politice, guvernamentale, europene, concrete, foarte radicale, depăşind, cu mult, fobia faţă de instalatorul polonez de care se temeau toţi europenii în 2004, anul aderării Poloniei (şi al altor 9 state din Europa).

Mi-e în continuare greu să cred că englezii, atît de raţionali şi de pragmatici, în general, ar fi putut dezvolta o atît de mare teamă faţă de cetăţeni ai unor naţiuni care nu le sînt necunoscute. Românii şi bulgarii sînt de mult prezenţi în Marea Britanie, studenţii români din facultăţile britanice se numără cu sutele, iar cetăţenii români stabiliţi în Insulă nu au constituit niciodată subiecte ale rubricilor de fapt divers. În schimb, romii – o populaţie originară, în mare majoritate, din România, Bulgaria, printre alte cîteva state din Est – au devenit, în apropierea alegerilor electorale europene, un subiect populist de predilecţie. Un cal de bătaie uşor de exploatat, în lipsa unor structuri politice proprii (partide etc.) care să îi poată apăra, reprezenta şi care să combată eficient acest vag de reproşuri şi rasism cu care se confruntă. Ei înşişi, ca populaţie, au o filozofie de viaţă proprie şi pe care, chiar dacă nu o consider valabilă, eficientă, o accept: nu răspund la asemenea provocări, îşi văd de treabă. Reacţiile publice în favoarea lor, fenomen larg verificat în Franţa, vin fie din partea asociaţiilor umanitare, a ziariştilor români sau bulgari aflaţi în acest stat, din partea romilor care au reuşit să se integreze în societate, să devină francezi. Dar care nu şi-au uitat semenii. Vocile acestor categorii de „avocaţi“ sînt însă, ca atare, prea puţin auzite.

Spre deosebire de Franţa, politic totuşi corectă, preferînd să spună pe faţă că „romii sînt o problemă“, britanicii se ascund – cred eu, sau cel puţin aşa pare – în spatele unui bun-simţ britanic, acum ridicol, şi afirmă că românii şi britanicii „profită de sistem pe cheltuiala contribuabilului“ (vezi articolul lui Nigel Farage, pe site-ul Presseurop, intitulat „Dragă Ratitsa, eu nu vă urăsc ţara“): „Sînt sigur că bulgarii îşi iubesc ţara. Cum s-ar simţi poporul dumneavoastră, dacă la aderarea, să zicem, a Turciei la UE, în viitorul apropiat, un milion de imigranţi turci ar veni să trăiască în Bulgaria? Oare oamenii din Bulgaria ar fi cu adevărat încîntaţi de acest lucru? Aţi fi cu adevărat încîntaţi atunci cînd, fără consimţămîntul vostru, un milion de imigranţi ar profita de sistemul vostru de asistenţă socială şi medicală, pe cheltuiala contribuabilului bulgar? Eu nu cred.“

Realitatea este alta, şi ea a fost clar demonstrată de studii recente. Emigranţii din Estul Europei, stabiliţi în alte state europene, au dus la creşterea PIB-ului, la creşterea economică, la reducerea şomajului. Motivaţi, ei fac totul pentru a se integra, a obţine cetăţenie, a-şi da copiii la studii, a cumpăra cît mai rapid o casă sau un apartament (vechiul simţ de proprietate al românului...), pentru a nu fi obligaţi să se întoarcă în România. Există, este adevărat, o altă categorie de emigranţi care profită, într-un anumit procent, de ajutoarele statelor în care se stabilesc, şi sînt, tot într-un anumit procent, şi nu în majoritate, foarte dornici să-şi găsească de lucru (nu din cauză că nu vor, ci din cauza discriminărilor la care sînt supuşi), dar este vorba de cetăţeni europeni care vin din fostele colonii ale statelor unde se stabilesc. Pentru ei vorbim mai ales de datoria morală de a fi ajutaţi de fostul colonizator…

În sfîrşit, populismul şi declaraţiile inflamate mobilizează şi aţîţă curiozitatea, nu doar pe străzile Londrei sau ale Parisului, ci pînă şi sub cupola de sticlă a Parlamentului European (Bruxelles sau Strasbourg, idem): nu demult, un funcţionar european îmi mărturisea că nimeni nu ratează vreo reuniune în care se presupune că Farage va avea vreo ieşire/prezenţă.

Franţa se află şi ea, din păcate, pe lista statelor europene care au cerut dreptul de a deschide larg piaţa muncii, doar în ianuarie 2014. Dar motivul pare să fi fost mai degrabă o proastă înţelegere a noţiunii de protecţionism european, decît o teamă reală de invazie. Sigur, romii s-au transformat peste noapte, dar totuşi în decursul a cîtorva ani – între 1990, deschiderea României spre Vest, şi 2007, anul intrării în UE, cînd s-au înregistrat primele puseuri de „întoarceţi-vă acasă“, urmate de primele măsuri de expulzare (perioada preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy) –, într-o „utilitate politică“. Tristul titlu de carte al lui Étienne Liebig (De l’utilité politique des Roms. Une peur populaire transformée en racisme d’Etat, Michalon, 2012) susţine această afirmaţie.

Măsurile restrictive pentru români şi bulgari s-au limitat mai ales la o aşa-numită listă cu meserii deschise la angajare (care au crescut de la 150 la 291, în octombrie 2012, imediat după preluarea conducerii statului francez de către François Hollande), la taxa la angajare (substanţială şi în funcţie de salariul propus angajatului, dar anulată în august 2012), şi la eternele formalităţi birocratice franceze. De care se lovesc atît francezii înşişi, nu doar românii sau bulgarii. În ceea ce priveşte angajarea, ea devenea dificilă nu atît din cauza listei (care corespunde în mare nevoilor de pe piaţa franceză a muncii), nu din cauza românilor sau bulgarilor în sine (sînt consideraţi – a explicat o analiză pertinentă publicată de Psychologies România – ca fiind oameni muncitori, organizaţi, pasionaţi de ceea ce fac şi pe care te poţi baza), cît din cauza cercului vicios care înconjoară procesul în sine: angajatorul trebuie să depună un dosar consistent la Oficiul de Muncă, dar nu înainte ca angajatul să dovedească faptul că are o locuinţă (ştiut fiind faptul că nimeni nu închiriază în Franţa fără să dovedeşti că ai în prealabil un contract de muncă de mai mult de trei luni), să accepte plata taxei (50% din salariul brut, ştiind că salariul minim este astăzi de 1430,22 de euro lunar. Şi să fie dispus să aştepte terminarea procedurii, cel puţin trei luni, dar de regulă măcar şase.

Astfel că doar francezii motivaţi şi care aveau oarecare timp la dispoziţie şi-au permis să o facă. Majoritatea românilor şi bulgarilor angajaţi pînă la urmă fie au trebuit să treacă printr-o perioadă de muncă la negru şi au locuit în condiţii extrem de precare (cîte trei în doar şapte metri pătraţi, micile garsoniere franceze de la etajul 8...), fie au fost angajaţi de concetăţeni care-şi deschiseseră IMM-uri în Franţa şi care ştiau cum merg lucrurile. Uneori ambele. Complicat, imoral, cu multe sacrificii. Pentru romi, situaţia este de două ori mai complicată, dar nu imposibilă. De ei se tem, din ignoranţă, atît francezii, cît şi românii şi bulgarii...

Cît despre atitudinea Hexagonului faţă de români, bulgari, romi sau nu, plus alte naţiuni emigrante, nu pot decît să cred că într-o zi se vor apuca şi politicienii francezi să-şi recitească clasicii (relire ses classiques...). Emil Cioran scria, în 1941, în De la France, că o mare naţiune se recunoaşte mai ales prin capacitatea de atracţie pe care o exercită asupra celor care visează doar un lucru: să emigreze aici, să se integreze. Fobiile şi prejudecăţile – aş îndrăzni să adaug – nu au caracterizat niciodată, mult timp, o mare naţiune.

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.