Aristotel şi autocraţia europeană
Potrivit lui Aristotel, cetatea ideală nu există. Diferenţele geografice, culturale, istorice, nu pot furniza un model universal de cetate a cetăţenilor, o democraţie. Ca atare, continuă Aristotel în Politica, este mai bine, în această imposibilitate, să preferăm regimurile cumpătate, cele mai drepte şi cele mai puternice.
Cazul Schengen versus România-Bulgaria este o demonstraţie concretă a faptului că Uniunea Europeană nu este nici o democraţie, şi, din păcate, nici măcar un regim cumpătat. Bruxelles şi cei 27 de pitici se vor creatorii şi purtătorii unui model fericit de democraţie, dacă se poate opus Statelor Unite ale Americii, cu un mod de alegere universal al deputaţilor, cu multiple referendumuri care ar permite cetăţenilor să-şi facă auzite doleanţele, cu un evantai de instituţii şi organisme, de şefi şi peste şefi, care nu ar exista decît pentru a arăta că 1. Europa există prin polifonia ei, 2. Cetăţenii europeni sînt singurii stăpîni pe fericirea lor, 3. Nimic nu se face la întîmplare şi prin tiranie sau dictat, 4. UE este generoasă, tolerantă, solidară bla bla.
De fapt şi de drept, UE este o autocraţie, văzută prin prisma lui Aristotel. Mi-a deschis ochii un citat dintr-un ziar bulgăresc, Trud, care comenta a propos de veto-ul opus de Olanda (and company, Franţa, Germania, Danemarca) la intrarea României şi Bulgariei în spaţiul de liberă circulaţie Schengen: "[Votul pozitiv al Parlamentului] era o victorie morală. Dar, pentru materializarea sa, va trebui să aşteptăm un timp nedefinit deoarece decizia nu este la îndemâna cetăţenilor europeni ci a guvernelor lor".
Cu alte cuvinte, nu cetăţenii europeni, în ocurenţă aleşii lor din Parlamentul European decid, ci guvernele lor. Nu ştiu dacă urechile celor care ar trebui să audă această aserţiune ţiuie, dar dacă aşa este – şi se pare că aşa este – este grav. Realitatea face ca Parlamentul să fie favorabil şi să recunoască progresele făcute de cele două ţări, iar guvernele câtorva din cei 27 – ţări fondatoare în ocurenţă, printre ele – au altă opinie. Despre aceeaşi pălărie, bineînţeles, căci vorbim despre acealeaşi date şi aceleaşi realizări sau dotări materiale, informatice, umane. Să credem deci că aceste câteva ţări poartă ochelari de cal? Că au orbul găinilor? Nu cred, nici o clipă. Cred că văd foarte bine totul, doar că aplică alte instrumente de măsurare a realităţii: ceea ce pentru unii e albastru pentru alţii e turcoaz şi pentru unii e chiar negru. Basmele cu fata preferată a mamei, care face totul perfect, şi cu cea păgubită, care orice ar face nu e bine, sînt din păcate adevărate. Cred că încă o dată, ca în multe alte cazuri, vocea Parlamentului este acolo doar de formă, un fel de "fă-te că munceşti", din moment ce oricum ceea ce se decide sau se spune în hemiciclu iese pe cealaltă ureche a şefilor de stat şi de guverne.
La ce bun atunci un Parlament? Poate ca să ne amintească din cînd în cînd că nu europenii decid de fapt, şi că Uniunea Europeană, din magnifică utopie, a ajuns o banală şi evidentă autocraţie. Cu ingredientele pe care un film tulburător ca Die Welle (Valul, 2008) le pune în scenă (simbol, salut, reguli). Cam ca Tunisia sau Rusia Imperială...
Sper numai să nu se termine la fel.
Paris, 10 iunie 2011
Iulia Badea Guéritée este jurnalistă franceză născută în 1972 în România. Este responsabilă a versiunii româneşti presseurop.eu şi se ocupă de rubricile România şi Moldova pentru revista Courrier International, unde este şi animatoarea blogului său personal. Avînd o licenţă în literatură franceză a secolului XX şi una în Drept, ea lucrează la Paris din anul 2000, colaborînd de-a lungul timpului cu mai multe titluri din presa francofonă şi românofonă. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea premiului Louise Weiss, 2006 pentru cel mai bun jurnalist european.
