EU, JO, UE & Compania
Știu, știu, sondajul este fără drept de apel, pe Presseurop.eu, marea majoritate a repondenţilor nu doresc deloc, dar deloc, ca ţările din UE să participe la JO doar sub culorile Uniunii… şi în comentarii regăsim răspunsuri şi mai fanteziste, de genul: să aibă Uniunea o echipă în sine, da, dar fiecare naţiune să şi-o păstreze pe a sa.
De ce nu? Ar fi deja mai bine ca în prezent, cînd la cîteva zile după, ceea ce vedem în presele naţionale europene este mai ales “doar 9 medalii pentru românia”, “sportivii francezi au fost primiţi cu onoruri”, “preşedintele Comitetului olimpic moldovenesc a primit premiul Naţional”, în timp ce niciun oficial “nu s-a deranjat să asiste la probele din tribune”....
Faptele sînt acolo: aceste Jocuri Olimpice sînt o excelentă tribună pentru naţionalism şi pentru un divertisment artificial în timpul căruia fiecare stat face eforturi supraomeneşti pentru a dovedi că există foarte bine de sine stătător. Un summit internaţional al sportului în timpul căruia dacă sportivii statelor-continente ştiu ceea ce vor, sportivii din statele europene fac imposibilul pentru a-l pune în valoare pe cel care valorează cel mai mult: francezul, românul, spaniolul sau grecul?
Într-un articol publicat de Dilema veche, numit “Paranoia cu inele olimpice”, aflăm că Jocurile Olimpice în general, şi cele de la Sydney, în special, nu sînt tocmai Albă-ca-Zăpada. Andrew Jennings, un fost-jurnalist BBC, arată un fapt interesant: “voi românii, dacă ieşeaţi pe 10, conform cutumei din CIO, românia ar fi trebuit să intre în Comitetul Executiv, cel cu pîinea şi cuţitul. Or, la momentul acela, şeful Comitetului Olimpic român era Ion Ţiriac. Nu au vrut un rechin atît de mare între alţi rechini la fel de mari.”
Mai mult ca niciodată, în această vară, Jocurile Olipmice ar fi avut cel puţin un efect de catharsis: în timpul secundelor care precedau şi făceau să dureze gloria unui sportiv, au fost uitate criza şi Grecia, euro şi China, schimbările climatice sau decepţiile româneşti. În cîteva clipe s-a uitat şi ranchiuna din cauza faptului că această ediţie a fost organizată de Marea Britanie şi nu de Franţa. A fost prea costisitor, prea securizat, prea plin de ură pînă la urmă: deoarece niciodată pînă în prezent nu am văzut în timpul competiţiilor atîta dorinţă nesănătoasă de a-l îngenunchea pe celălalt, oricît ar costa, de a schimba un scor sau de a putea alege un adversar mai convenabil în finală doar făcînd pe struţul. Pe cel neputincios.
Şi tocmai, în final, punînd cruce acestei ediţii, vom putea spune, cinstit, că aceste Jocuri au fost, mai întîi, simbolul unui naţionalism exacerbat şi crud, apreciind prea mult paharul valorilor naţionale, în mod egoist naţionale.
Canalele de televiziune, în multe din ţările participante, nu au arătat decît probele unde participau propriii sportivi, şi, la sfîrşit, nici ruşii şi nici americanii, chinezii sau francezii, nu îşi vor mai aminti numele colegilor lor de concurs. Românii au avut ceva mai mult noroc şi au putut vedea la lucru şi discipline unde “ai noştri” nu erau favoriţi sau chiar nu evoluau.
Normal, mai presus de valorile preţuite de baronul Pierre de Coubertin, tot ceea ce contează, tot ceea ce rămîne şi califică valoarea unei naţiuni, sportive, evident, sînt medaliile. Spune-mi cîte medalii de aur ai cîştigat, îţi voi spune cît valorezi. Ei bine, din acest punct de vedere, aceste Jocuri au fost, încă o dată, demonstraţia neputinţei europene. Deoarece, în faimosul clasament mondial, UE figurează cu 0 medalii. China, America, Franţa, Rusia, Ungaria, da, cu zecile, dar fiecare în colţul său, mic în egoismul său şi naţional, în mod trist. Aţi încercat vreodată să număraţi numărul de medalii pe care le-ar fi putut avea UE dacă drapelul său ar fi fost cel arborat în caz de succes? Al celor 27 de state reunite?
Unii vor spune că UE nu este un continent, precum Statele Unite, de exemplu. Au poate dreptate. Doar că prin dispersarea în zeci de state-naţiune, care dau impresia că ar fi împreună dar luptă fiecare pentru bucăţica sa de caşcaval, orgoliul va sfîrşi prin a plăti demonstrarea contrariului. Nu serveşte la nimic să deschidem gura pentru a protesta: caşcavalul se va pierde oricum şi, oricum, nimeni nu se mai lasă înşelat. În cazul UE, uniunea înseamnă forţă rămîne un slogan de propagandă istoric în mod trist şi deloc realizabil. Nicio şansă să devenim un continent, cîndva. În sfîrşit, aceste Jocuri au fost de o extremă violenţă psihică – am văzut multe lacrimi, chin, neputinţă, ură, disperare. “Un război, cum scrie Alina Mungiu-Pippidi, în România liberă. Un război în timpul căruia noţiunile militare au primat”.
Dacă sportul este de acum, vai, un comerţ, unde arbitrii sînt traderi şi competitorii doar pieţe financiare, UE are interes să se organizeze repede pentru a semăna ceva mai mult cu un continent, şi a se bucura de o aparenţă de unitate.
Iulia Badea Guéritée este jurnalistă franceză născută în 1972 în România. Este responsabilă a versiunii româneşti presseurop.eu şi se ocupă de rubricile România şi Moldova pentru revista Courrier International, unde este şi animatoarea blogului său personal. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea premiului Louise Weiss, 2006, pentru cel mai bun jurnalist european.
