Uniunea Europeană pierde miliarde, dar încă ezită

Subiect al zilei, infernul paradisurilor fiscale nu a răsărit din senin pe harta problemelor cu care se confruntă Europa, astfel încît să îţi pui cenuşă în cap şi să arunci în gura presei cifre mirobolante: pierderi de 1000 de miliarde pe an, pentru ansamblul celor 27 de state membre – pare mai degrabă o atitudine ipocrită. Asemeni multor altor rele, evaziunea fiscală are o rădăcină (eurodeputata Eva Joly, Europe Ecologie, consideră, într-un editorial publicat de L’Humanité, că fenomenul s-a dezvoltat începînd din anii 1980, generat de globalizarea pieţelor financiare, şi că este în creştere; anul trecut, 16 procente suplimentare) şi, din nou, nu ştiu cum se face, dar tot apariţia monedei unice a avut un cuvînt de spus. Analizînd totul foarte la rece, ingredientele au fost puse sub nasul celor care au profitat imediat de ocazie, încă de la apariţia monedei euro (în ianuarie 1999): Uniunea Europeană s-a dotat cu o monedă unică, dar a operat, astfel, o mare diviziune între statele membre şi nu a însoţit măsura cu instrumentele financiare necesare, de la cadrul fiscal optim şi logic, la elementarele măsuri care ar fi dus la o adevărată guvernanţă economică. Deci, avem euro, dar nu avem impozite similare – dimpotrivă, ele variază enorm de la o ţară la alta; taxele plătite de societăţi sînt şi ele foarte diferite (între 10-35%); nu avem un TVA unic (8% în Liechtenstein, Elveţia; 27% în Ungaria), nici un salariu minim pe economie, identic pentru toate statele membre. Fără a mă face avocatul diavolului, mă pun o clipă în pielea unui contribuabil sau a unui şef de întreprindere: cînd am taxe pe societate care depăşesc 33% în Franţa, de exemplu, de ce nu mi-aş delocaliza întreprinderea în Irlanda? Dacă în Franţa trebuie să plătesc un salariu minim obligatoriu de aproximativ 1300 de euro brut, de ce nu m-aş duce să-mi fabric produsele în România, unde salariul unui muncitor este de 300-400 de euro? Dacă în vestul continentului ceea ce muncesc, uneori din greu, este impozitat de către stat extrem de puternic, de ce nu mi-aş deschide un cont în străinătate? Bine, aici vorbesc doar de micii „evazionişti“, să spunem, şi nu de marii rechini. Dar, la scară largă, problema este aceeaşi şi ea a cangrenat ani de-a rîndul continentul – Uniunea, în general, dar nu statele membre, în particular, care, unele mai ales, au profitat de acest vid al construcţiei financiare europene. Fără a realiza pericolul pe care l-ar putea genera. Am putea, deci, să ne întrebăm de ce şi cine mai are interesul să cauţioneze, încă, un business planetar, nu numai european, care pune crima organizată pe acelaşi plan cu marile societăţi internaţionale? Stricto sensu, paradisurile fiscale sînt profitabile pentru organizaţiile criminale internaţionale (spălare de bani), dar şi pentru bogaţi – care evită impozitul pe venituri sau pe drepturile de succesiune, multinaţionale – care se folosesc de aceste mecanisme pentru a-şi mări profitul. Şi pentru a nu plăti nicăieri impozite.

Bineînţeles, clopotele de alarmă au sunat în momentul în care criza financiară s-a instalat durabil şi în tihnă, într-o UE care nu a ştiut cum să reacţioneze. Nu din cauză că a fost luată pe nepregătite, ci pentru că, de fiecare dată cînd Bruxelles a dorit să se joace de-a pompierii, a trebuit să ţină seama de sensibilităţile şi interesele naţionale ale unora şi altora. Decizia luată în comun, în 12 iunie (proiect de schimb automat de informaţii fiscale, extins la unele surse de venituri care nu sînt cuprinse, la ora actuală, în legislaţia europeană, cum ar fi cîştigurile de capital şi dividendele), a trebuit să se facă fără Luxemburg şi Austria. Summitul G8 din 17 iunie a avut loc în Irlanda, mic paradis fiscal pentru Google, de exemplu. Adevărul este că UE a început să realizeze amploarea dezastrului în momentul în care Statele Unite au reuşit să spargă cumva blocada secretoasă a Elveţiei (sfîrşitul lunii mai 2013). Întrebarea este dacă UE are dorinţa, cu adevărat, de a schimba ceva în acest sens, ştiind pertinent că 1) oricum, în absenţa armonizării elementelor fiscale mai sus citate, va fi doar o peticire de moment; 2) că pentru a fi cu adevărat eficace, ar trebui să preia această prerogativă, fiscalitatea, din bagajul domeniilor strict naţionale. Impresia pe care Bruxelles o lasă acum este de ezitare. Valsul neîncrederii şi al jocului de-a Europa continuă: ne prefacem că sîntem o Uniune, de ochii lumii, dar, de fapt, facem ce vrem în ograda noastră. Parisul este prima capitală care plăteşte oalele sparte şi se trezeşte, dar poate puţin cam tîrziu (exceptînd România, care s-a dotat de mai mulţi ani cu o Direcţie Naţională Anticorupţie).

Scandalul evazionistului fiscal deputat şi ministru al bugetului (culmea!), pe alocuri, Jerôme Cazuhac, a dus la crearea unei Haute Autorité de la Transparence (HAT) – să sperăm că e mai mult decît un titlu frumos –, dar şi la un efect de bumerang neaşteptat: duminica trecută, 16 iunie, au fost organizate alegeri parţiale pentru desemnarea unui înlocuitor pentru Cahuzac (Villeneuve-sur-Lot, în regiunea Lot et Garonne), în Parlament. Surpriza a fost mare, duşul – rece cînd stînga nu a ajuns în baraj, iar Frontul Naţional condus de Marine Le Pen (extrema dreaptă) conduce în poll position...

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă franceză, născută în România, editor român la Presseurop.eu. Se ocupă de rubricile „România“ şi „Moldova“ pentru revista Courrier International. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoare a premiului „Louise Weiss“, 2006, pentru cel mai bun jurnalist european.