Detaliul românesc: ca sarea în bucate
Fiecare ţară poartă, strict asociativ – nume = obiect, sonoritate = imaginar –, o anumită povară simbolică, mai dulce sau mai dură. Cine zice America înţelege libertate, insulele Canare – paradis turistic, Elveţia – opulenţă, Germania – rigurozitate, Franţa – şic, Canada – imigraţie, Rusia – spioni… enumerarea ar putea continua şi poate că ar fi interesant să creăm vreodată o infografie a senzaţiilor pe care le generează pronunţarea anumitor nume proprii şi procesul relaţional declanşat automat. România are, din acest punct de vedere, un statut interesant şi aparte, căci rostirea substantivului propriu decide nu o simplă conotaţie, ci mai multe, care totuşi se rezumă, cred, la o singură caracteristică. Voi încerca să explic.
România a fost dintotdeauna „văzută“ ca detaliu, exotic chiar, misterios şi abscons, ca acel ceva (în franceză – „une touche de…“) care dă o nuanţă de insolit, de îndepărtat, de misterios unui tot deja alcătuit, închegat, închis. Poate chiar prea sobru. Dar foarte caracteristic. Şi, din acest punct de vedere, probabil că o parte a răspunsului se află la Bucureşti, în Muzeul de Istorie, la expoziţia care prezintă felul în care a fost văzută România în paginile publicaţiei National Geographic, din 1913 încoace, deci de la data publicării primului reportaj despre ţara noastră. Toate fotografiile redau acelaşi tip de structură: chipuri frumoase, sugestive – de ţărani, de ţăranci, la oraş sau la munte, cîţiva romi –, cu o excepţie: încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia. Pentru cel care ştie că România, într-un dicţionar al „ce ar trebui ştiut despre ea“, ar cuprinde Delta Dunării, mănăstirile din Moldova, zona Maramureşului, cetăţile fortificate din Transilvania, valea Oltului, Dobrogea, Carpaţii, cîteva oraşe cu siguranţă – şi uit, evident, multe alte obiective turistice –, aceste detalii – simpliste, pînă la urmă – pot părea şocante, pot deruta şi chiar întrista. Asta este tot ceea ce s-a reţinut din noi?
Ei bine, acesta este unul dintre aspectele care interesează deopotrivă o parte a presei, a turiştilor, a lumii: România este un spaţiu rural, străvechi, neaoş. Fără nici o supărare, cei care cred asta nu sînt foarte departe de adevăr.
Un alt aspect ar fi cel… artistic, pe care i-l datorăm lui Bram Stoker (Dracula) şi lui Jules Verne (Castelul din Carpaţi). Cel care ne „vinde“ cel mai bine ţara în străinatate este Dracula. Vlad Tepeş, dacă preferaţi. Personajul care apare, direct sau prin aluzii, în persoană sau transfigurat în simbolistica unui castel, cel de la Bran, în cărţi, benzi desenate, filme, afişe, spectacole, videoclipuri, stil de îmbrăcăminte, circuite turistice. Un domeniu în care excelăm şi ne mîndrim cu aluzii celebre, din filme celebre, cu actori celebri. Dracula, cel care a adus, de altfel, cel mai mare număr de spectatori prezenţi la o dezbatere în cadrul Salonului de Carte de la Paris (din primăvara acestui an), cu România ca invitat de onoare. Dezbaterea dedicată demistificării lui Dracula, cu Lucian Boia şi Matei Cazacu, a strîns 300 de persoane şi i-a obligat, practic, pe organizatorii francezi să acorde „La Grande Scène“. Mai mult, deci, ca orice altă dezbatere românească…
O a treia parte a imaginarului românesc din străinătate ar fi dată de tot ceea ce intră în domeniul egoist, dar constant, şi cu atît mai preţios, al culturii. Cu un progres foarte interesant în ultimii şapte-opt ani. Triada Cioran – Ionescu – Eliade a constituit întotdeauna o referinţă interesantă. La fel, cine spune România şi are minime noţiuni culturale va spune Brâncuşi şi Enescu. De ceva timp însă, şi este foarte bine că e aşa, cine spune România spune Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Herta Müller, dar şi Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Radu Jude, Călin Netzer, tot ceea ce înseamnă noul val românesc în cinematografie. Spune Mircea Cantor sau „fabrica de pensule“ de la Cluj.
Nu în ultimul rînd, România este văzută din străinătate şi considerată un subiect inepuizabil de articole, cărţi, discuţii etc., prin prisma sportivă: nu cred să existe pasionat de sport în lume care să nu cunoască numele unor Hagi, Năstase, Comăneci, Duckadam, iar acum Simona Halep.
Şi, ca să nu uităm nici ceea ce datorăm trecutului foarte actual, inevitabil şi din ce în ce mai mult, cine spune România spune Ceauşescu sau romi… Cu vagi preferinţe în funcţie de punctele cardinale, ştiind că avem privilegiul de a nu lăsa pe nimeni indiferent, dar a şoca diferit un scoţian faţă de un suedez, un canadian sau un francez, un turc sau un american. Cam ca sarea în bucate, nu?
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă franceză de origine română. Responsabilă de versiunea română a Presseurop.eu, se ocupă de rubricile „România“ şi „Moldova“ pentru revista Courrier International.
Foto: L. Muntean
