Un francez: Jean Monnet
Într-o lume perfectă, Uniunea Europeană nu ar avea culoare politică. De dreapta sau de stînga, extremişti sau de centru, aleşi prin vot direct, transnaţional, de către europeni, europarlamentarii n-ar mai fi decît atît, europarlamentari în serviciul unei cauze unice: UE. Identic, preşedintele Comisiei Europene, al Consiliului European, al Parlamentului şi-ar şterge discret coloratura politică atunci cînd în cauză ar fi interesele Europei. Funcţionarea acestei imense maşinării de pace şi de război economic, asemănătoare – ciudat! – cu maşinăriile din desenele animate ale japonezului Hayao Miyazaki (Castelul ambulant, 2004), s-ar regla după ceasul cerinţelor descrise atît de clar, în urmă cu mulţi ani, de Jean Monnet:
„Nu este imposibil ca egoismul oamenilor şi al naţiunilor să-şi afle cel mai adesea cauza în cunoaşterea imperfectă a problemei cu care se confruntă, fiecare fiind înclinat să nu vadă decît aspectul interesului său imediat. ş…ţ Munca în comun, lupta pentru acelaşi obiectiv presupun încredere mutuală şi consolidare. În prietenie văd o consecinţă, şi nu o cauză a unităţii de acţiune. Cauza este, înainte de orice altceva, o relaţie de încredere. Încrederea se instalează în mod natural între oameni care au un punct de vedere comun asupra problemei de rezolvat. Atunci cînd problema devine aceeaşi pentru toţi, diferenţele şi bănuielile se estompează şi apare, adeseori, prietenia. Dar cum să faci ca problema să fie văzută de toţi la fel şi ca să fie evident pentru toţi că interesul este acelaşi în circumstanţe în care, altfel, oamenii şi popoarele se divizează?“.
Aceste fraze au apărut în 1976, cu ocazia publicării Memoriilor lui Jean Monnet de către Editura Fayard. Sîntem în 2012 şi Europa celor 27 nu a găsit un răspuns valabil. România, acum Franţa virează spre o stîngă care contestă deciziile europene ale predecesorilor săi, în Grecia extrema dreaptă ar putea intra în guvern (va fi şi cazul Franţei în luna iunie), Olanda opune un veto de neînţeles intrării României şi Bulgariei în spaţiul Schengen („Veto-ul este cauza profundă şi, în acelaşi timp, simbolul neputinţei de a depăşi egoismele naţionale“, scria Monnet), Balcanii rămîn, din cauza problemei Kosovo, un butoi cu pulbere, lumea vecină Uniunii pare împărţită din nou din punct de vedere geopolitic. Nu aceasta este Europa la care visau părinţii fondatori (cei 12 chelioşi pe care-i vedeţi pe Insula Trandafirilor din parcul Herăstrău).
Cu ceva timp în urmă, pe site-ul nostru, www.presseurop.eu, a fost postat un comentariu ciudat: „Şi cînd va scrie Presseurop despre succesele Europei? Nu totul merge rău pe continentul nostru“, semnat Johant. L-am citit încercînd să-mi dau seama dacă este o ironie. Şi iniţial voiam să scriu despre ceva de genul „avem nevoie de un nou Monnet“ sau „la ce folosesc Memoriile“, ceva inspirat oricum de lecturile mele actuale: Memoriile lui Jean Monnet. De fapt, ambele idei se leagă. Nu sînt suficiente veşti bune despre Europa nu pentru că nu am vrea, ci pentru că ele devin rare. Şi pentru că veştile bune devin şi rare, şi scumpe, şi parcă ne merge din ce în ce mai rău, parcă ai noştri lideri nu găsesc nicicum luminiţa de la capătul tunelului, mă gîndeam să procedez asemeni unui mentor. Xavier Vidal-Folch.
Xavier, director adjunct al cotidianului El País, spunea în 2011, de la „Tribunele presei din Arcachon“ (Franţa), că dacă ar fi după el, i-ar pune pe toţi cei care se declară jurnalişti europeni să citească obligatoriu Identităţile ucigaşe ale lui Amin Maalouf, şi i-ar verifica asupra faptului că vorbesc cel puţin trei limbi străine. Extrapolînd, i-aş pune pe toţi cei care afirmă astăzi că ştiu ce fac cu destinele noastre – Merkozy sau Merkhollande, Monti, Barroso, Băsescu, Draghi, Van Rompuy, în fine, toţi – să citească de la A la Z memoriile lui Jean Monnet. Şi după aceea aş verifica şi treaba cu limbile străine. Cît despre presă sau europeni, presa descrie o nemulţumire crescîndă, care a început cu referendumul francez şi cel irlandez şi a evoluat prin mişcările Occupy. Europenii sancţionează, asemenea francezilor care au votat Frontul Naţional sau grecilor care au votat „Zori aurite“, o absenţă de comunicare a Europei, un despotism iluminat. Uniunea Europeană este astăzi o întreprindere politică genială, evident, care are scopuri îndrăzneţe, dar care este despotică în modalităţile sale. O situaţie care generează un deficit de legitimitate europeană în care cetăţenii nu văd şi nici nu găsesc, oricît ar căuta, căi şi mijloace de a-şi face auzit glasul. Europeanul, el, nu are culoare politică. El nu este nici de stînga, şi nici de dreapta, iar aceste alternanţe la putere nu îl satisfac, ci îl obosesc, atîta timp cît unii se străduiesc, în timpul aflat la putere, să distrugă ce a făcut celălalt. Totul nu este putred în Europa, aşa cum nici totul nu este minunat. Dar este încă perfectibil. Europa este creaţia noastră şi ar fi bine să ne amintim de acest lucru în această lună în care tocmai am sărbătorit Ziua Europei, pe 9 mai. Dar într-un context în care singurele momente în care auzim şi vibrăm la Imnul beethovenian al Europei sînt Liga Campionilor Europeni şi Eurovision. În care singura instituţie cu adevărat comună celor 27 este... Europol.
Nu mai zic nimic de solidaritate, a rămas doar un vis, nici despre echilibru sau onorarea promisiunilor. Dacă toate acestea ar fi fost nu un deziderat, ci o obişnuinţă, nu aş fi fost, la Strasbourg, în urmă cu cîtva timp, martora unor întrebări neaşteptate, în cadrul unei conferinţe susţinute la Biblioteca „André Malraux“, „Comment la crise redessine l’Europe“... Un participant m-a întrebat de ce mai visează ţările din Est la Europa şi de ce ar mai avea nevoie cineva să viseze la ea. Un altul a spus răspicat că lui i se pare că Uniunea Europeană nu i-a adus nimic concret şi că el nu este gata să renunţe la suveranitatea Franţei pentru mai multă Europă. Le-am răspuns că Europa a început bine, dar s-a poticnit la mijloc. N-am mai completat cu ce aş face eu dacă la o cină mi s-ar aduce doar supa şi promisiunea felului doi, ceva mai tîrziu. Aş pleca. Căci, potrivit lui Monnet, „oamenii nu acceptă schimbarea decît în necesitate şi nu văd necesitatea decît în criză“.
În fine, să fim optimişti citîndu-l pe Monnet: „Mai e nevoie de multe încercări pentru ca europenii să înţeleagă că nu au de ales decît între uniune sau un lung declin“...
Iulia Badea Guéritée este jurnalistă la Presseurop.
