Alo, Europa? Da, aici Europavox

Am crezut mult timp – de fapt, pînă în acest mai 2013 – că Uniunea Europeană se află la Bruxelles, la Strasbourg, la Luxemburg sau Frankfurt, uneori în marile capitale. Aveam o vagă idee despre faptul că Europa, în generozitatea şi idealul ei, s-ar regăsi, pentru o noapte pe an, pe scena Eurovisionului, în Liga Campionilor Europeni, şi nutream speranţa că, într-o bună zi, birocraţii de la Comisia Europeană, Consiliu şi Parlament vor înţelege că spiritul european nu zace în tone de documente în nu ştiu cîte limbi, în decizii şi în reglementări aplicate în funcţie de cum bate vîntul în capitalele europene... Dar nu mă aşteptam să-l găsesc chiar în Auvergne, în centrul Hexagonului francez! Nu sub forma unui festival de muzică progresistă, contemporană, hip-hop, electro, urbană, şi nu în intenţiile care au stat la baza apariţiei acestui festival.

Dar iată... povestea începe aici, în regiunea aceasta din centrul Franţei, din oraşul Clermont-Ferrand, vîrf de lance al unei zone vulcanice ultracunoscute în lume, fiind „oraşul Michelin“. Familia cu acest nume, care a dat patronimul cauciucurilor pe care cu toţii le cunoaşteţi, îşi are aici sediul, muzeul, o parte din centrul de cercetare şi magazinul propriu, în acest oraş foarte vechi (capitală a galilor, Nemessos, apoi Augustonemetum – 20 d.Hr.) şi foarte cochet, construit în craterul Jaude. Mîndru, dintr-un anumit punct de vedere, pentru faptul că aşa-numitul rouge de lave sau rouge tramway a dat o identitate proprie aşezării din jurul catedralei Notre-Dame-de-l’Assomption şi de la poalele Puy de Dôme. Ca francez deci, este suficient să rosteşti cuvinte magice ca Bibendum (mascota Michelin), potée auvergnate (fel tradiţional al regiunii), chemin de Compostelle sau Puy de Dôme, ca să ştii că este vorba de Clermont-Ferrand (şi nu de doar echipa de rugby!).

Şi totuşi, pentru călătorul care soseşte pentru prima oară în urbea situată la patru ore distanţă de Paris, cu trenul, apariţia spectaculoasă – la fereastra vagonului – a vulcanului cu mustăţi de zăpadă surprinde. Este asemeni apariţiei vîrfului Omu la Sinaia, cînd nu te mai aşteptai, la două ore distanţă de Bucureşti, să mai vezi ceva spectaculos înainte de căderea nopţii. Acest oraş, deci, deja celebru datorită culorii sale bordo (a nu se confunda cu Bordeaux, vă rugăm, căci localnicii s-ar supăra), ducea lipsă de un festival de muzică. Nu local, nu obişnuit, ci de-a dreptul european. Nici o falsă ambiţie sau modestie, deci, pentru creatorul Festivalului „Europavox“. „Nutream, încă din 2002, an al eşecului referendumului francez asupra Tratatului de la Lisabona, dorinţa de a vorbi altfel despre Europa, într-un fel care s-a apropiat ideii de cetăţenie europeană“ – îşi aminteşte François Missonnier (printre altele, organizator şi al Festivalului „Rock en Seine“, la Paris). „Pentru mine, UE nu este formată doar din instituţii europene, din domenii instituţionale, cum ar fi economia, finanţele, apărarea, ci şi din arte, din muzică, din noi, din oameni. Deci, cînd regiunea Auvergne (principal sponsor al festivalului) a dorit să aibă un festival de muzică, dar cu rezonanţă europeană, am răspuns «prezent».“

„Europavox“ – un titlu atît de sugestiv pentru o muzică interesantă, să fim sinceri, a demarat încă de acum opt ani, nu cu o ţară prezentă, ci cu măcar 20! Şi pentru ca simbolul să fie şi mai puternic, festivalul încearcă să ţină cont de preşedinţiile rotative ale Uniunii Europene. Un festival plictisitor, deci? O, nici vorbă. Anul acesta, de exemplu, au fost prezente formaţii de muzică electro, rock, pop, tehno, din 26 de ţări, Biblioteca Municipală a găzduit, în cadrul festivalului, o expoziţie dedicată poetului irlandez William Butler Yeats, iar Cinematograful Rio a proiectat trei filme: Once – film irlandez, de John Carney (2007, a primit Oscarul pentru cel mai frumos cîntec în 2008), mitic, pentru că ne aflăm în semestrul preşedinţiei irlandeze; dar şi două superbe scurtmetraje lituaniene: Not Lucky Today, de Dovile Sarutyte, şi Independence day, de Urte Budinaite – ei bine, pentru că, din 1 iulie, intrăm în preşedinţia lituaniană!

Un paradis al ritmurilor şi al sunetelor, al stilurilor şi al inovaţiilor instrumentale din care – recunosc, ca o novice ce sînt – am ieşit zăpăcită: între belgianca Liesa Van Der Aa – făcînd dintr-o vioară, un instrument de muzică tehno –, la concertul psihedelic de modă şi muzică electronică semnat JC de Castelbajac & MR NÔ, între irlandezii de la Villagers şi spaniolii de la HATEM, nu ştiam unde să mă ascund de ruşine. Habar nu avusesem că există aşa ceva şi că publicul acestui festival de trei zile nu e format din rockeri cu plete şi tapisaţi în negru – nu numai –, ci dintr-un public heteroclit şi cultivat, care înfruntă ploaia şi minutele de stat la coadă, şi care are între 2 şi 82 de ani! Am văzut copii cu totote în guriţe, legănîndu-se pe ritmurile ascultate la unison cu părinţii lor. Sau o sală întreagă de bambini, în Palais des Glaces, la un spectacol de muzică şi poezie după opera lui Gertrude Stein. Am văzut, cu ochii mei, cum tineri care nu se cunoşteau la urcarea în sempiternul şi unicul tramvai al unicei linii din oraş coborau prieteni, pentru că-şi dăduseră seama că merg în acelaşi loc...

Ei bine, descoperisem că Europa nu este doar la Bruxelles şi nu doar o dată pe an, la Eurovision. „Vă asigur că mi s-a părut păcat ca noi, europenii, să ne împotmolim în formele rigide trimise de la Bruxelles“ – continuă François Missonnier. „Eram convins, şi am avut dreptate, că dacă dorim să trezim interesul tineretului acestui continent asupra Europei, asupra acestui superb proiect, trebuia să utilizăm alte arme. Deviza UE – unitate în diversitate – nu este nicăieri mai bine ilustrată decît în muzică. Mi-am dat seama, de-a lungul anilor şi ediţiilor, că nu avem aceleaşi gusturi în Portugalia ca în Norvegia, în Slovenia sau Islanda, dar că muzica este numitorul nostru comun. Faptul că, timp de cîteva zile efemere, dar puternice, îi vom face pe oameni să vibreze în acelaşi fel, dar cu ritmuri şi în limbi diferite...“

Într-adevăr, selecţia trupelor sau a soliştilor care evoluează la Europavox nu este întîmplătoare şi nu este apanajul unui juriu de specialişti. Ci al unui panel de jurnalişti specialişti în acest domeniu, care vin fiecare dintr-o altă ţară a Uniunii Europene, inclusiv din România. Au fost, într-adevăr, invitate, de-a lungul ediţiilor, şi cîteva trupe româneşti: Persona, The MOOod, Brazda lui Novac. Principiul e simplu: de-a lungul anului, acest panel de jurnalişti schimbă mail-uri cu organizatorii festivalului, în care propun diverse nume de trupe sau de artişti, nu neapărat reprezentative, ci mai ales inovative, interesante (iar festivalul în sine adăposteşte şi o dezbatere cu toţi aceşti jurnalişti). Căci scopul festivalului nu este să promoveze nume deja cunoscute, ci nume în devenire, care sînt, într-un anumit fel, o voce a Europei în ţara lor. „Dorinţa de a reprezenta toată Europa a fost încă de la început în ADN-ul nostru“ – se laudă François Missonnier. Dovada reuşitei este prezentă aici, la Clermont-Ferrand, de opt ani încoace: fiecare solist cîntă în limba lui, pe care – obligatoriu – o parte din public nu o înţelege, dar care continuă să asculte şi să aplaude de fiecare dată. Asemeni Uniunii, elementele care fac parte din cotidianul organizatorilor festivalului nu sînt statice. A existat un debut al festivalului – ei bine, din 2006 există şi un Club Europavox, iar în iarna acestui an, 2013, un prim turneu în cele mai mari oraşe din Franţa.

Şi ar mai fi încă multe de spus pentru a dovedi spiritul cu adevărat european al festivalului: în 2008, Europavox a cîştigat concursul Europaglobe, al UE, care i-a permis organizarea ediţiei 2009 a festivalului nu la Clermont, ci la Stockholm. Ca o ilustrare a unei alte convingeri a organizatorului, cel care crede că „nu există un proiect mai frumos pe lume decît cel care spune că nu sîntem toţi la fel. Diferenţele noastre ne fac puternici“... Nu înainte de a termina, trist: „Cred că această poziţie de desamour (în traducere, „lipsă de iubire“ – n.r.) a UE este din vina presei.“ Un alt regret, poate? „Oh, începusem la un moment dat un proiect care nu a mai funcţionat din cauza lipsei finanţărilor – «Jeunes Ambassadeurs». Invitasem cîte un tînăr între 18-25 de ani, un băiat şi o fată, din fiecare stat european. A fost un proiect frumos, dar idealist.“ Plouă din nou cu găleata şi decid să nu părăsesc oraşul fără a fi testat un bun restaurant tradiţional (fac gestul acesta în fiecare urbe în care eşuez, ca şi cum fosta mea viaţă de jurnalist culinar m-ar trage de aţă înapoi). Găsesc, prin perdeaua de ploaie rece şi sumbră, „L’oustagou“, lîngă catedrală. O denumire locală pentru „casă“. Cinez singură, pe îndelete, minunîndu-mă de ciudata perfecţiune a lucrurilor simple: potée auvergnate este, de fapt, un castron în care zac, întregi, un cartof, un morcov, un sfert de varză şi un praz, o gulie, un cîrnat şi o bucată de muşchi de porc. Făcute la aburi, cu ceva sare şi condimente. Divin. Asemeni Festivalului „Europavox“...

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Presseurop.eu.