Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust (II)

Colocviul din Arcachon a fost şi un prilej de a recunoaşte o realitate franceză în domeniul obiectivităţii (sau a lipsei acesteia), similară cu cea românească. O ţară europeană care este recunoscută pentru mania de a da sfaturi democratice celorlalţi… De la tribunele acestui colocviu, Charline Vanhoenacker, corespondenta din Franţa a radioteleviziunii belgiene francofone, RTBF, a afirmat că regele este gol: „Presa exersează în Franţa un monopol al prostului-gust, al unei elite jurnalistice care propagă o gîndire unică, egoistă, care nu sfieşte să se anunţe a fi de dreapta sau de stînga, şi care violează în permanenţă abecedarul meseriei. Articolul de informaţie, comentariul – totul este amestecat, aşa-numitul zid chinezesc din presa anglo-saxonă, care diferenţiază comentariile de articole de informaţie, nu mai există“. Pentru Vanhoenacker, dramatic e faptul că jurnalismul a fost detronat, în Europa, de data aceasta, din statutul său de tehnică, de artă bazată pe reguli şi principii, pentru a fi coborît la nivelul de disciplină. „Aceiaşi profesori care la facultate ne învaţă că obiectivitatea este sfîntă, că jurnalismul înseamnă «contact şi distanţă», după cum spunea Beuve-Méry, semnează, după curs, articole în presa franceză în care nimic nu mai este sfînt.“ Mai departe, într-un interviu publicat pe blogul Ochiul Europei, în site-ul Presseurop, Charline Vanhoenacker ridică tonul: „Încetaţi să-i trataţi pe cititori ca pe nişte idioţi, ştiu să facă diferenţa. Ne vor sancţiona şi acest gest va însemna sfîrşitul presei scrise. Informaţiile crude vor trece pe web, scurte şi efemere, şi doar ziarele care vor cultiva obiectivitatea ca valoare a adevăratului jurnalism, care nu vor mai face confuzia de genuri, vor supravieţui“. Nu este necesar, poate, să mergem chiar atît de departe cu Casandrele, dar este alarmant, totuşi, că pentru această corespondentă de presă, singurele ziare europene – deci dintr-un areal care cuprinde România, Moldova, Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie, Suedia etc. – încă obiective sînt cele belgiene: Le Soir şi La Libre Belgique.

Nu mă pot abţine să nu fac aici o paralelă cu spusele profesorului Ilie Rad, o veche cunoştinţă, de pe vremea cînd, la rîndul meu, mă formam în cadrul unor seminarii internaţionale. În urmă cu cîteva luni, vorbindu-mi despre acest simpozion de la Cluj, îmi explica, cu tristeţe, că studenţii, plecaţi din şcoli cu un bagaj de cunoştinţe din care echidistanţa, obiectivitatea, cinstea fac parte, ajung într-o viaţă reală în care aceste valori sînt puse în opoziţie cu însăşi existenţa postului. „Scrii cum vreau eu sau dispari...“

Puţină pedagogie şi întoarcere la surse

Cum să supravieţuieşti deci prostului-gust, cum să impui deci o dictatură a bunului-gust? Ei bine, vreau să cred că, pe de o parte, bunul-gust în presă este asemeni eleganţei personale: o ai sau nu. Dacă nu o ai, de mic, este extrem de greu de cucerit, fără a fi însă imposibil. Gestul este simplu, vechi şi cu rezultate concrete. Se cheamă imitaţie, repetiţie, automatism, începînd chiar cu simple reguli, didactice, vechi de cînd lumea: cînd scriu despre ceva, verific mai multe surse, în caz de conflict, cer opinia ambelor părţi, cînd citez pe cineva, dau sursa sau lucrarea citată, cînd scriu un articol de informaţie, verific sistematic că am răspunsuri la toate cele cinci întrebări clasice (cine?, cînd?, unde?, cum?, de ce?), îmi exprim propria opinie cînd scriu un editorial sau o analiză, nu folosesc cuvinte jignitoare şi recurg la DEX sau DOOM, în caz de nelămurire. Ştiu că toate acestea par banale şi că probabil le ştiţi pe de rost, dar uzura şi faptul că fiinţa umană este totuşi uşor de influenţat fac ca ele să se piardă pe drum.

Wolfgang Donsbach şi Bettina Klett, doi importanţi teoreticieni germani ai jurnalismului, au construit în 1993 cinci definiţii ale obiectivităţii:

– Nici o subiectivitate. Credinţele şi opiniile personale ale jurnalistului nu trebuie să afecteze prezentarea subiectului.

– Prezentare corectă. Jurnalistul trebuie să relateze poziţia fiecărei părţi implicate într-o controversă politică.

– Scepticism. Jurnalistul trebuie să fie sceptic. Trebuie să păstreze o distanţă critică în raport cu poziţia fiecăreia dintre părţi.

– Fapte concrete. Jurnalistul trebuie să meargă dincolo de declaraţii pentru a găsi faptele, cauzele unei controverse politice.

– Judecată de valoare. Jurnalistul trebuie să clarifice care dintre părţi exprimă o poziţie corectă.

Cazuri concrete: Transnistria, Bucureşti, Paris

Aşa cum spuneam, există însă o dictatură a pieţei media, care nu iartă şi care sancţionează. Jurnalistul nu are nimic mai sfînt şi mai important de apărat decît propria reputaţie. Ea este cea care îi deschide porţile, care i le şi închide. Ea este cheia. O să recurg la două exemple pentru a ilustra aceste afirmaţii.

Cu cîţiva ani în urmă, am întreprins două călătorii de presă, clasice, organizate de European Journalism Centre, din Bruxelles, şi respectiv de Ministerul de Afaceri Externe din România. Eram în 2009. Şcoala din Bruxelles a reunit jurnalişti veniţi din toată Europa, inclusiv din România, pentru o excursie didactică în Transnistria. Am asistat pe drum, deşi toţi jurnalişti cu experienţă, cuminţi şi disciplinaţi, la toate demersurile făcute de organizatori şi întîlnirile programate: la Tiraspol, cu reprezentanţii puterii, dar şi cu opoziţia, cu localnici românofoni, dar şi rusofoni. Cu politicieni, dar şi membri ai societăţii civile. Întoarsă la Paris, am scris mai multe reportaje, pentru diverse publicaţii.

Idem, MAE a organizat un voiaj de presă cu ziarişti din Franţa, cu ocazia campaniei alegerilor prezidenţiale. Ghidul nostru, pe atunci funcţionar în minister, astăzi actor al societăţii civile, şi jurnalistă pentru Foreign Policy România şi Dilema veche, Oana Marinescu, ne dă o sugestie: „M-am gîndit să vă prezint atît preşedintele în exerciţiu, cît şi contracandidaţii. Vă propun să vă puneţi de acord şi să le puneţi aceleaşi întrebări“. Ni s-a părut ciudat, la prima vedere, dar am făcut-o. Rezultatul a fost uimitor: la finalul întîlnirilor imaginea noastră era făcută; cu toţii, deşi extrem de diferiţi ca ziarişti şi provenind din redacţii diferite – Le Monde, Le Figaro, La Croix, Presseurop, aveam aceeaşi opinie. Anii au trecut, şi în decembrie 2012 decid să mă întorc în Transnistria, la alegerile prezidenţiale. Trimit cererea de acreditate către Duma lor şi către Ministerul Informaţiei. Primesc răspunsuri afirmative, după ce trimit dovada apartenenţei la redacţia Presseurop şi Courrier International. La Tiraspol, în ziua alegerilor, atmosferă tensionată: deja, aflăm – eu şi colega cu care am plecat – că sîntem, împreună cu Euronews, singurele publicaţii străine acceptate în ţară şi că ziare ca The Guardian, Le Monde sau The New York Times, Der Spiegel au fost respinse. Şi aflu, ulterior, şi răspunsul, în urma unei discuţii cu, pe atunci, candidul Evgheni Şevciuk: „Bineînţeles că ne amintim de dvs.“ – răspunde Nina Ştanski, pe atunci purtătoarea de cuvînt a aşa-zisului preşedinte transnistrean, astăzi ministru de Externe. „Sînteţi singura din grup care a relatat obiectiv ce a văzut în Transnistria...“ Sigur, exemplul meu ar putea fi respins printr-un argument de genul: Transnistria nu există, este un stat nerecunoscut, opinia lor nu contează. Nu cred că e aşa. Obiectivitatea, ca principiu, ca dictat pe care îl aplic şi mi-l aplic zilnic, cu riscul de a părea pedantă – nu se spune aşa, titlul este vulgar, nu toţi românii sînt romi, trebuie respectate cele cinci întrebări – a avut cîştig de cauză şi a deschis uşi, forţînd stima, chiar şi într-o ţară cu un conflict îngheţat, nerecunoscută de nimeni, cum este Transnistria.

Al doilea exemplu vine din Le Monde. În 16 octombrie, cotidianul francez declarat de centru-stînga publica un articol din care aflam că ziarul Libération, alt cotidian important de stînga, trebuie să găsească aproape 2 milioane de euro pînă la sfîrşitul anului, pentru a evita un faliment. De vină – retragerea unor anunţatori, gen Bernard Arnault (LVMH), cel care a renunţat să mai facă publicitatea promisă în acest ziar, pentru suma de 150.000 de euro. Din solidaritate, alţi mari patroni din domeniul luxului şi-au retras publicităţile. O pierdere estimată de cotidian la cel puţin 700.000 de euro. Toate consecinţe ale unei coperţi nefericite: la aflarea veştii cererii de naţionalitate belgiană a lui Bernard Arnault, Libération a titrat „Casse-toi pauvre con!“ (Tai-o de aici, idiotule!). Povestea are şi un tîlc: expresia îi aparţine fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, iar Libération, de stînga, susţine noul sistem de impozitare al preşedintelui François Hollande, de taxare a averilor care depăşesc un milion de euro cu 75%. Motiv subliminal – considera cotidianul – al plecării bogatului francez. Morala stă într-o mică frază interogativă, retorică, la sfîrşitul articolului, pronunţată de un jurnalist de la Libération: „Dacă am fi făcut un articol bine informat, împotriva lui Arnault, n-aş fi avut nimic de zis, dar să tratezi un patron de tîmpit, este oare jurnalism?“.

În sfîrşit, mai rămîne o întrebare, pertinentă poate pentru o parte din presa românească, subit partizană şi insultantă chiar (responsabilii mei din Paris au învăţat înjurături româneşti citind, via google trad, unele articole semnate de Alina Mungiu-Pippidi, care este, totuşi, o referinţă în materie de scriitură): cum mai poate rămîne obiectiv un jurnalist care a devenit, prin forţa lucrurilor, militant? Parte a societăţii civile, indignat, cu mai mult sau mai puţină dreptate, în faţa unor nedreptăţi sau a unei stări de lucruri care nu mai iese din tranziţie, din stadiul de „temporar“? Cum mai poate fi obiectiv un jurnalist care, asemeni lui Albert Camus, unul dintre cei mai celebri jurnalişti din lume, se simte, pînă la urmă, direct implicat în tot ceea ce se întîmplă? Adevărul este că, din acest punct de vedere, obiectivitatea devine transparenţă, subiectivitate dezinteresată dacă doriţi, dar în nici un caz nu trebuie abandonată.

Manifest pentru o presă europeană, obiectivă

Obiectivitatea nu este doar o dictatură a bunului-gust, ci mai ales, ultima apărare a unui jurnalist: în faţa cititorilor săi, a responsabililor săi, a justiţiei, a lumii. Obiectivitatea va face mereu diferenţa. Şi, în cazul României, chiar ar putea genera o presă europeană, o ieşire din statutul de presă naţională şi naţionalistă, propriu atîtor ţări din Estul Europei. Directorul adjunct al cotidianului El País, Xavier Vidal-Folch, îşi exprimase deja nemulţumirea în 2011, la Tribunele Presei de la Arcachon: „Presa din statele europene are o problemă de imagine şi de atitudine. Este teribil să descoperi, cînd doreşti să preiei un citat, un text poate, să-l traduci, că jurnaliştii naţionali scriu ca şi cum ar scrie doar pentru ţara lor. Cînd o să se priceapă odată că presa nu mai este naţională, ci europeană? Că trebuie să scrii ca şi cum ai realiza că scrii pentru un public european, pentru un cititor european, care poate e la Bucureşti, cert, dar e şi în Madrid, în Paris sau Berlin...“

Un cititor în fine, care apreciază bunul-gust, dictatura obiectivităţii ca o esenţă a bunului-gust: „Nimic în plus decît o cenzură socială“ – după cum scria filologul francez Jean-Claude Carrière, bun prieten al lui Umberto Eco – căci „trebuie să putem conserva, ca cititori, o distincţie între cunoaştere, ştiinţă şi informaţie, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să putem aprecia frumuseţea, profunzimea şi eleganţa unui text de opinie“. 

Iulia Badea-Guéritée este editor român la Presseurop.eu, Paris.

Textul a fost prezentat la Simpozionul naţional de jurnalism din Cluj şi urmează să apară în volumul Obiectivitatea în presa românească. 

Foto: wikimedia commons