20 de ani de neputinţă

Am aniversat, nu cu mult timp în urmă, în 13 septembrie, 20 de ani de la semnarea Acordului de la Oslo (cel care lansase speranţa că o negociere directă între israelieni şi palestinieni ar putea duce la crearea unui stat palestinian). Sînt, de fapt, 20 de ani în care marile puteri ale lumii, cu Uniunea Europeană în frunte, au aniversat 20 de ani de neputinţă: statul palestinian nu există încă, şi nici nu sînt speranţe ca el să apară foarte curînd... Jacques Attali îl încadra la rubrica „Perspective“, în cronica sa din Le Vif/L’Express, cu cîteva zile în urmă. O rubrică cu nume optimist, dar care s-ar fi putut foarte bine numi „Eşecuri“!

Se întîmpla în 2009 şi lumea a uitat deja acest fapt ieşit din comun: pe scena concursului Eurovision, Israelul a fost reprezentat de o evreică şi de o arăboaică, ambele cîntînd în arabă, ebraică şi engleză o melodie care se numea „Trebuie să existe o altă cale“. Un eveniment privit prin prisma relaţiilor pe care Israelul le are cu Europa, cu Palestina, cu restul lumii în general. Şi care i-a prilejuit ziaristului Sarfraz Manzoor o excelentă analiză publicată de The Guardian: „Can Europe be another way for Israel – Palestine?“ Întrebarea sa, dincolo de a fi ironică, rămîne la ordinea zilei, chiar dacă fantasticul şi imposibilitatea ei aparentă sînt evidente pentru orice neofit. Pentru Manzoor, „dacă Uniunea Europeană ar face din Palestina şi Israel ţări membre, această soluţie ar dilua toate sursele de conflict dintre cele două naţiuni prin absorbirea lor într-o identitate nouă, europeană.“

Însă Israelul nu face parte din UE... Tot Manzoor răspunde: „Israelul participă deja la toate turneele europene importante şi la concursul de muzică Eurovision, Palestina se află pe statele de plată ale Europei. Unul din beneficiile integrării în UE ar fi reformarea identităţii celor două naţiuni. Perspectiva obţinerii cetăţeniei europene şi faptul de a fi membru al Uniunii Europene ar avea un impact imediat. Nu mai este vorba despre cruciaţi şi recucerirea pămîntului sfînt, ci de aceeaşi zbatere perpetuă pentru a le readuce europenilor Ierusalimul, eternul simbol al memoriei colective religioase.“

Logica aserţiunii lui Manzoor este însă, pînă una-alta, contrazisă de actuala relaţie Israel – Europa, subiect al unei dezbateri geopolitice-filozofice-istorice-financiare care încinge spiritele de foarte multă vreme, şi care este ţelul unui aşa-numit Quartet, înfiinţat în 2003 (UE, SUA, Rusia, Naţiunile Unite) şi condus de Tony Blair. Fără a fi găsit, cert, un final sau un punct comun, dar marcînd puncte şi dezacorduri, atît pentru Ierusalim, cît şi pentru Bruxelles. Israel, stat a cărui populaţie este în mare parte originară de pe continentul european, dispune de un statut de „membru observator“ la Consiliul Europei, a devenit stat cu statut de observator la ONU, iar pînă la începutul anilor ’90, mai mult de 50% din populaţia sa dorea o aderare la Uniunea Europeană. Ca ţară, este bogată, şi nu numai în resurse naturale. Şi totuşi, nu face parte din UE, iar cînd se referă la perspectivele politice şi geostrategice destinate relaţiei cu această ţară, Bruxelles vorbeşte doar despre acord strategic, parteneriat de vecinătate apropiată, în cel mai bun caz, despre o uniune EuroPanMed.

Istoricul relaţiilor UE – Israel a demarat, de fapt, în 1975, cînd Israel devine singura ţară mediteraneană cu care Comunitatea europeană a stabilit o zonă de liber schimb reciproc. Alte trei protocoale adiţionale, tot economice, au urmat în 1988, după ce Israel a promis că nu se va mai opune exporturilor palestiniene către piaţa comunitară. Bruxelles – din ce în ce mai favorabil, de-a lungul conflictului care opune evreii, palestinienilor, creării unui stat palestinian, rezolvării conflictului în limitele stabilite în 1967 (oare şi din cauză că locul minorităţii evreieşti pe vechiul continent, în sensul de ţapi ispăşitori, a fost luat în ultimul deceniu de arabi?) – reuşeşte să deschidă, în 1993, un birou „temporar şi neoficial“ (potrivit termenilor israelieni) al delegaţiei permanente a Comunităţii pe lîngă palestienieni.

Dar relaţiile între Bruxelles şi Ierusalim se răcesc începînd cu 1995 şi ocuparea Cisiordaniei şi a Gazei –  considerată de UE contrară Cartei Drepturilor Omului –, debutul colonizării, iar vocile franco-germano-italiene care cer o apropiere şi mai mare UE – Israel se lovesc de vocile europarlamentarilor şi ale ONG-urilor care cer, dimpotrivă, ruperea totală a relaţiilor. În fine, cu greu, în 20 noiembrie 1995 se semnează un acord euro-mediteranean, la Barcelona, dar care a intrat doar parţial (relaţii economice şi de frontieră) în vigoare: pînă în 1999, doar 13 state, plus Parlamentul European, îl semnaseră. În 1996, devine primul stat noneuropean care ia parte la programul de cercetare tehnică şi ştiinţifică UE, ca în urma acordului din 2004 să participe efectiv la Galileo, proiectul european de Sistem Global de Navigaţie prin Satelit. În acelaşi an, Israelul devine partener în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, care are ca prim efect un Plan de Acţiune cu UE. În 2008, la aniversarea a 60 ani de existenţă a statului creat în 1948, UE decide să-şi „întărească“ relaţiile cu Israel.

Israel, la 65 de ani de existenţă, continuă să intrige şi să pară un stat fără definiţie corectă. Unii îl văd ca pe un pseudostat al UE, cu aceleaşi drepturi, dar nefiind parte a uniunii, arabii îl văd ca pe un ghimpe european înfipt în inima Orientului Mijlociu, iar israelienii nu mai ştiu unde se situează. Condamnaţi să rătăcească parcă o veşnicie în căutarea identităţii, au crezut, se pare, că o vor găsi raportîndu-se la palestinieni. Dar acest popor le-a fost şi le este o serioasă piatră de încercare, căci iată, acum, datorită şi din cauza relaţiei controversate pe care o au cu autoritatea palestiniană, Ierusalimul este pe cale să-şi strice relaţia cu toţi aliaţii şi vecinii: SUA, Egipt, Turcia şi chiar şi Europa.

Europa, pentru care Israelul rămîne unul dintre principalii parteneri comerciali (schimburile totale se ridicau la peste 25 de milioane de euro în 2008), dar care a recunoscut Organizaţia de Eliberare a Palestinei înaintea Statelor Unite, care o vedeau ca fiind „teroristă“, aceeaşi Europă care doreşte crearea unui stat palestinian şi care ar putea, din nou, să „cîntărească“ mai mult, în rezolvarea conflictului, „trecînd de la simple apeluri de rezolvare a conflictului punctate de inacceptabil la soluţii concrete“, potrivit unui articol din Le Monde Diplomatique. Via un serios şi angajat Serviciu European de Afaceri Externe. „Trebuie să existe o altă cale.“ 

Iulia Badea Guéritée este jurnalistă franceză de origine română. Este responsabilă de versiunea românească a site-ului Presseurop.eu.

Text preluat de pe blogul „Ochiul Europei“, Presseurop.eu.