Mihnea RUDOIU

Normalitatea, în mare, e o convenție socială, iar multiplele definiții ce stau la baza criteriilor de evaluare a comportamentului normal (și a corolarului, cel anormal) fac aproape imposibilă găsirea unei perspective universale care să genereze

Referendumul – 35 de milioane de euro care ar fi putut fi dați către școli și spitale. Fals. Complet fals.

În mentalul colectiv, bugetarul e unul care mută, fără rost, hȋrtii de colo-colo.

rem să iubim şi să fim iubiţi, să călătorim şi să ne bucurăm de prieteni, vrem ca fiecare clipă să aibă însemnătatea ei unică şi să nu ne/se consume în zadar, tînjim să-i ocrotim pe cei neajutoraţi şi să nu-i rănim pe cei din jur şi, cu toate astea, cînd ajungem pe picioarele noastre, cădem pradă angoaselor sociale şi presiunilor de a ne conforma, cu mic cu mare, unui model colectiv.

Prea puțin îi preocupă că îi asculți cu vădită indiferență. Pentru ei, important e auditoriul. Să existe. Și glasul propriu. Să se facă auzit. Insensibilitatea pe care o manifestă în timpul ședințelor la etalarea disperării și plictiselii celorlalți e marcă înregistrată.

Ești condiționat de elementul timp. Dacă locuiești la etajul al treilea, ai la dispoziție maximum douăzeci de secunde ca să faci poza.

Neîndoielnic, dorința firească de emancipare a femeii a făcut pași uriași în ultimele decenii, cu toate astea, au rămas multe probleme și situații delicate cu care femeile trebuie să se confrunte în continuare.

Cel mai adesea, oamenii ajung pradă singurătății pentru că n-au parte de iubire şi au dezamăgiri.

Viața va fi mai ușoară decît pentru restul. Nu neapărat mai fericită, doar mai agreabilă.

Să credeți neapărat în iubire! Există la noi un soi de specialişti online în love & stuff, care simt în permanenţă nevoia să depisteze simptomele, eventual să diagnosticheze şi să ofere remedii celei mai rîvnite boli de pe planetă. Cînd vine vorba de iubire, aceşti specialişti pur şi simplu nu se pot abţine să nu-ţi explice în detaliu despre ce este vorba.

Trăim într-o eră în care a fi prost, vulgar, strident și indolent și a te făli în fața tuturor că ești astfel e în continuare o dovadă că, în ciuda evoluției omenirii, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

OK, cuvîntul există, cum există „calofilie”, „ambitus”, „apotropaic” şi „crapulos”. Dar nu-l foloseşte nici naiba. Cînd vrei să explici ceva cu ajutorul lor, mai mult încurci lumea. Şi-atunci, de ce ai face-o?

Ruptura de mediul online nu e niciodată completă, s-ar putea adăuga că, pentru mulți, aceste tentative de extracție individuală în lumea reală sînt, prin natura lor, temporare și subordonate principalei îndeletniciri de fiecare zi, scufundarea în oceanul internaut. Cîteodată, îi bănuiești că socializează și pleacă în diverse locuri doar ca să aibă un pretext să posteze despre ei pe Facebook, ei neavînd nici un chef să iasă din casă.

Apă? Ce-i asta, ȋntrunire de măicuțe? Dar niște whisky ce-are? M-a privit ca pe ultimul meschin. Avea pretenții de la mine.

Naturaleţea, stîngace cum era, a fost înlocuită cu exhibiţionismul. Ca să pătrunzi în rîndul lumii, azi trebuie să te pui în slujba unei naturi cît mai dezinhibate.

Îţi trebuie curaj să îţi recunoşti singurătatea, dar ai nevoie de şi mai mult să scapi de ea.

Sînt oameni simpli, mare parte, dar ei definesc România adevărată pe care o cinstim astăzi.

S-a căsătorit cu fiica unuia dintre ofiţerii care au complotat asasinarea părintelui fondator al Bangladeshului.

Prea şi-a luat-o-n cap cu talentele, prea a început să-şi dea cu părerea despre orice. Da, „tablagiul“ Godină nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Oh, serios? Păi, nu pentru asta e Facebook-ul?

„Şi ce să fac, doamnă, aici? Că mor cu zile. Stau cu copiii, aşa e, dar ce să le pun pe masă, că-mi vine să intru-n pămînt.“

Uitaţi-vă la „parcagiii” cu ştaif care au înfundat puşcăria! La nonşalanţa cu care, eliberaţi, îşi continuă onorabilele îndeletniciri ce i-au scos din noroaiele parvenitismului de mahala, tapetîndu-le impostura şi abjecţia cu modele înflorate – şi contrafăcute – de respectabilitate.

Ssă întrebi pe cineva necăsătorit cînd are de gînd să se facă asta e ca şi cum ai întreba pe cineva căsătorit cînd are de gînd să divorţeze.

Sîntem o naţie de plagiatori cap-coadă. Înainte, glumeam, un întreg popor, pe seama savantului de renume mondial Elena Ceauşescu. Însă era vorba doar despre ea. Astăzi, aproape tot poporul e una cu tovarăşa. Ştiaţi că, „din 1900 şi pînă în 1990, în România au fost acordate sub 1500 de titluri de doctor“, în schimb, din „1990 pînă în 2016, peste 67.000 de persoane au obţinut titlul ştiinţific de doctor“?

Am întîlnit mult prea des întrebarea dacă „mi-am luat casă“ ca să nu conştientizez că ea constituie o preocupare de prim ordin. Moştenită şi încurajată pe filiera parentală. În cazul meu, şi nu sînt un caz izolat, părinţii mă împingeau de la spate să îmi „iau casă“.

– Nu ai auzit de Alain Delon? – Ar trebui să ştiu? Cine e?

E dreptul oricărui cetăţean să aibă o opinie (diferită de a noastră) şi să o exercite liber şi neîngrădit. Nu mă deranjează că părinţii (la modul abstract) văd altfel. Părinţii noştri vor fi mereu părinţii noştri. Copiii noştri vor fi mereu ai noştri. Toţi locuim în aceeaşi ţară şi ne confruntăm cu aceleaşi probleme. Ticăloşii sînt în altă parte, niciodată în rîndul familiei.

Lumea vrea să fie înşelată. Lumea iubeşte înşelăciunea pentru a se autoproteja. Eroarea fundamentală, trecută cu vederea pentru că s-a înrădăcinat în substanţa mentală a multora, e că societatea încurajează înşelăciunea prin gîndirea şi comportamentul zilnic al tuturor celor care o compun.

Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.

Astăzi, la 80 de ani, Alain Delon oferă o imagine uşor dezamăgitoare, pe alocuri neîngrijită. Începînd cu anii ’90, destinul său s-a apropiat tot mai mult de al Franţei de după al Doilea Război Mondial: în căutarea măreţiei apuse, pare că nu îşi mai găseşte locul pe scena internaţională.

Îmi displace Facebook-ul dintr-o varietate de motive. Dar cel mai important motiv este acela al oamenilor care îl accesează. Nu toţi sînt indigeşti. Sînt unii pentru care a fi stupid şi a arăta asta pe reţelele de socializare îmbracă o oarecare formă naivă de manifestare.

Ceauşescu a fost, pentru cei care au uitat, un nene care a ţinut sub papuc o naţiune. Pe cea română. Vreo două decenii şi ceva a avut-o, zice-se, la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea.

Discuţiile despre Rusia şi Statele Unite sînt interminabile. Îndeosebi în ultima vreme: oricine face o mutare pe tabla de şah aflată în zona Balcanilor, restul, spectatori mai mult sau mai puţin afectaţi de noua configuraţie, se întreabă cu mai mult sau mai puţin zel, inspiraţie şi interes care va fi următoarea mişcare.

În opinia mea, distanţa care ne separă de Congo e identică cu cea care ne separă de SUA. Pe de altă parte, situaţia generală din această ţară prezintă multe corespondenţe cu cea din România. Şi acolo, ca şi aici, există multe resurse naturale, multă sărăcie şi multă corupţie.

Ca să animăm puţin aceste alegeri anoste, mi-am luat libertatea să introduc un element de noutate, analizînd ipoteza în care celor 14 candidaţi li s-ar fi adăugat DNA-ul şi moaştele preasfintei cuvioase Parascheva. Amîndoi ar fi concurenţi redutabili şi cu şanse sporite de a-şi surclasa contracandidaţii în primul tur de scrutin.

Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.