Viaţa ca un blues cu tine însuţi
În perioada studenţiei, eram un obişnuit al cluburilor, rătăceam, uneori, şi cîte trei nopţi pe săptămînă, însă, în ultimii ani, cum vechile găşti s au destrămat, prietenii s-au căsătorit sau au plecat din Bucureşti, ieşirile s-au rărit vertiginos. Dar ce am remarcat – deşi fenomenul nu e recent – este că, în multe cluburi, nu mai există acele melodii lente, la care bărbaţii invitau femeile la dans. Înainte, după fiecare interval de „zbumţi-zbumţi“, urmau „blues“-urile, cum erau ele numite. Mulţi ieşeau în cluburi special pentru şansa de a schimba cîteva vorbe cu cineva în preţiosul timp ce urma invitaţiei la un asemenea „blues“. Era un ritual în timpul căruia, pe fundalul unei melodii de Chris de Burgh sau Michael Bolton sau al unei balade a celor de la Metallica, Guns N’ Roses sau Nazareth, se rosteau inepţii şi banalităţi înfiorătoare, dar care, pentru partenerii angrenaţi în „strînsoarea“ unu-la-unu, aveau o miză uriaşă. Nici vorbă ca dansul să garanteze vreo lovitură pe tărîmul cuceririlor – cei mai mulţi rămîneau cu buza umflată –, însă facilita o apropiere între fată şi băiat care acum s-a perimat, fiind înlocuită de prezenţa cocktailurilor şi a unei animaţii irepresibile.
Refuzul îi arunca pe băieţi în ghearele disperării. Fetele, la rîndu-le, erau disperate că sînt invitate cu predilecţie de alţii decît şi-ar fi dorit. Dacă acceptau invitaţia, întrebările din seria „Cum te cheamă?“, „Unde eşti studentă?“, „Ce zodie ești?“ şi „Ce muzică asculţi?“ le provocau căderi nervoase, dată fiind frecvenţa cu care le auzeau repetate. Mai ales cînd întrebările veneau din partea celor cărora le acceptaseră invitaţia din politeţe şi care, fără a-şi cunoaşte lungul nasului, deveneau apoi insistenţi, ţinîndu-se scai de ele.
Dinamica socializării bărbat – femeie s-a adaptat azi noilor cerinţe şi reguli. Au apărut manuale de agăţat, conţinînd replici inspirate cu ajutorul cărora persoana abordată să se topească instantaneu după tine, oricît de anost ai fi, au apărut cărţi care îţi explică ce aşteaptă concret femeile de la tine ca să laşi o impresie răvăşitoare şi cum ar trebui tu, ca femeie, să îl păstrezi pe el numai pentru tine, dacă destinul vă va pune faţă în faţă… vertical şi, apoi, orizontal. Dai peste tot felul de instrucţiuni care îţi garantează fericirea, dragostea şi succesul. Tot ce trebuie să faci e să te ţii de ele.
Nu susţin preeminenţa unei epoci asupra alteia, cu atît mai puţin că generaţia mea era mai romantică, mai fericită sau mai cu capul pe umeri. Astea sînt inepţii. Dar, atunci, în ciuda izolării relative în care se afla societatea, sau poate tocmai datorită acestui fapt, oamenii erau „forţaţi“ să fie ei înşişi – chiar dacă nu însemna mare lucru – şi mai puţin încarnarea artificială a unor modele ce promiteau „succesul“ – care azi înseamnă foarte mult, dacă nu totul.
Naturaleţea, stîngace cum era, a fost înlocuită cu exhibiţionismul. Ca să pătrunzi în rîndul lumii, azi trebuie să te pui în slujba unei naturi cît mai dezinhibate. Lipsa emancipării a devenit păcatul major al societăţii urbane actuale, tabuurile fiind un cîmp magnetic în care orice fiinţă modernă, fără complexe, trebuie să intre pentru a arăta că nu are o problemă în a convieţui cu ele.
De asemenea, relaţionarea bărbat – femeie aduce acum mai puţin cu un flirt şi mai mult cu un interviu purtat cu un expert de la HR. Discuţiile sînt pragmatice, ca nişte proiectile cu ţintă directă: din primele cinci minute eşti întrebat de profesie, intenţii şi loc de muncă, de ce eşti aşa şi nu altfel. Înainte, conversaţiile erau mai naive, curiozitatea, puţin mai castă, emoţia, mai firească, răbdarea, o virtute mai apreciată, dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt nu începea musai cu partea fizică, iar relaţiilor le lua mai mult timp să se închege şi durau mai mult.
Nu se mai poartă. Nu mai e timp. Preceptele epocii îndeamnă să guşti cît mai mult, din cît mai multe, într-un timp cît mai scurt. Tentaţiile clamate din afară înăbuşă poezia timidă din interior. Femeia, ca şi bărbatul, şi-a externalizat responsabilităţile. Laolaltă cu inteligenţa şi emoţiile. Ba cu întreaga fiinţă, pe alocuri. Deşi aplecarea asupra sinelui a fost dintotdeauna o încercare temerară şi nu prea atrăgătoare, azi – din pricina comodităţii fiinţei umane care, asaltată de reţete cu efect instantaneu, doreşte totul de-a gata şi aşteaptă, cînd ceva nu funcţionează, sugestii cărora să li se conformeze – a căzut fatalmente în dizgraţie. Dacă încerci un sentiment de inadecvare, dacă protestezi împotriva toleranţei fără margini care a luat locul intransigenţei de ieri, eşti expirat sau desuet. Cu siguranţă, nu în pas cu vremurile.
Non-conştiinţa universală s-a substituit inconştienţei individuale, iar acest modus vivendi – pătruns de aura relativismului şi a unui cinism infantil – mătură totul în calea lui, ca şi cum nimic nu ar mai conta. E o goană furibundă, nimeni nu mai are răbdare, nimic nu mai impresionează, nimic nu mai are valoare, nu ne mai rezervăm timp să gîndim pe îndelete, să aprofundăm ce ni se întîmplă, ne înfigem colţii în lucruri pe care nu le înţelegem, mestecăm concepte şi idei pe care nu le putem înghiţi, dar care pretindem că ne ţin de foame spirituală, ne declarăm prea ocupaţi să pierdem vremea cu nimicuri, altădată, importante, deşi mai ales cu nimicuri o consumăm. Viaţa se derulează pe repede-înainte şi totul, în jur, se perimează de azi pe mîine. Cu noi la bord.
Nici nu ar trebui să ne mire că sexul fără complicaţii primează în faţa sentimentului care angajează, că relaţiile se destramă într-un ritm mai alert decît le-a luat să se formeze, că divorţurile-s la ordinea zilei, moralitatea, un subiect de băşcălie, consumul de băuturi alcoolice, fumatul şi începerea vieţii sexuale la vîrsta liceului, o banalitate, iar educaţia, un moft ce păleşte în faţa şcolii vieţii.
Însă, cu cît omul proclamă mai mult dreptul la o viaţă cum ar trebui să fie şi i se oferă mai multe reţete spre a o atinge, cu atît mai puţin are parte de ea. Şi, cu cît se doreşte ca societatea să fie mai permisivă, cu atît individul devine mai angoasat.
Încotro ne îndreptăm? Habar nu am. Şi, sincer, cui îi pasă? Să fim serioşi! Pînă la urmă, fiecare generaţie cu obiceiurile ei.
În cincisprezece-douăzeci de ani, curentul hipsteresc, cu anexele ei metro şi lumbersexuale, va penetra conştiinţa viitorilor tineri pentru a le stimula energiile imaginative asupra unei epoci pe care nu au trăit-o corespunzător gradului de nostalgie pe care îl exercită acum mişcarea flower-power din anii’ 70. Ce e provocator şi excentric azi devine obositor şi desuet mîine, iar poimîine sursă de inspiraţie pentru alţii care vor extrage din ea elemente cu ajutorul cărora vor da naştere altor curente ş.a.m.d.
Şi, cum toate cele vechi redevin noi, sub o altă formă, într-un etern ciclu al morţii şi reînvierii, în ce mă priveşte, mi ar plăcea ca, peste o vreme, să văd iar în cluburi perechi dansînd blues. Ca pe vremea cînd era bunica fată, cum vor spune tinerii de atunci.
