Țara parcagiilor

Plata parcagiilor din Bucureşti, acei inoportuni cărora le dai bani nu pentru a avea grija de maşina ta, cît pentru a minimaliza riscul ca ei să nu o vandalizeze, e un exemplu la îndemînă pentru multe alte „eforturi” susţinute pe care le depunem încercînd a ne asigura că oamenii vor căuta să facă nu neapărat ce este bine (şi de dorit), dar măcar să se abţină de la a face ce e rău.

Această atitudine de „parcagiu” a înflorit în România, s-a transformat în vocaţie, mulţi au preluat, în sfera lor de „competenţă”, comportamentul acestora şi au început să te asalteze cu propuneri mărinimoase, cînd tu cel mai relaxat ai fi dacă te-ar lăsa în pace şi nu ţi-ar băga pe gît solicitudinea şi ajutorul lor dezinteresat.

La nivelul cel mai de sus al societăţii, clasa politică actuală e poate cel mai bun exemplu, fiind însăşi întruchiparea mentalităţii parcagiului. Tu, contribuabilul, îi plăteşti pe reprezentanţii intereselor tale, îngrămădiţi de-a valma în Parlament, Guvern şi ministere pentru a avea grijă de educaţia copiilor, de sănătatea părinţilor, de respectarea legii, de viitorul ţării, de bunul mers al instituţiilor, dar ai fi cel mai mulţumit dacă, pur şi simplu, ei nu s-ar atinge de nimic din ce trebuie să gestioneze, dacă ar lăsa lucrurile fix cum erau. Nu pentru că România ar fi mers strună înainte, dar aceştia, prin străduinţele lor, par a sabota tot ce promit să salveze.

Şi, oricît te-ai organiza, nu îţi poţi manifesta oprobiul în multe forme, la fel cum eşti constrîns de penuria de metode prin care poţi contracara „bunăvoinţa” parcagiului chitit să-ţi protejeze maşina.

Un „marş de-aici!” nu va alunga vreodată parcagiul. Îl poţi rosti, te simţi chiar bine, dar „umorile” trec, tu pleci la treaba ta, satisfăcut că l-ai pus la punct, şi „parcagiul” rămîne, statornic meseriei lui, în acelaşi loc, chiar dacă, iniţial, poate a mimat că s-ar fi speriat. Cînd te întorci, face acelaşi lucru. Dacă nu el, altul de-un leat. Pentru că asta e menirea lui, prin aşa ceva şi-a clădit „reputaţia”, iar cei care îl protejează tocmai în virtutea trăsăturilor de „parcagiu” i-au încredinţat administrarea unei „parcele” oarecare. Nu va renunţa niciodată de bunăvoie la acest „job” şi cu atît mai puţin va opta pentru „reconversie profesională”, orice altă slujbă echivalînd cu dispariţia privilegiilor asociate autorităţii de „parcagiu”, dar şi cu dezvăluirea completei sale insignifianţe şi, deloc exclus, cu întîlniri nu prea protocolare cu oamenii legii.

Uitaţi-vă la „parcagiii” cu ştaif care au înfundat puşcăria! La nonşalanţa cu care, eliberaţi, îşi continuă onorabilele îndeletniciri ce i-au scos din noroaiele parvenitismului de mahala, tapetîndu-le impostura şi abjecţia cu modele înflorate – şi contrafăcute – de respectabilitate.

Intelectuali-scriitori la bulău, împleticindu-se în propoziţii simple în libertate, aristocraţia „parcagiilor” de România nu face mulţi purici în închisoare, pentru că toţi dau “dovezi temeinice de îndreptare si participă la activităţi cultural-educative”, au un comportament exemplar, muncesc în folosul comunităţii, iar timpul de reflecţie la care îi îmbie pereţii celulei îi ajută să-şi formeze „o atitudine corectă faţă de valorile sociale, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Exact, în libertate o beştelesc „parcagiii” de lux cu prinţipiu’, morala şi partea bună a legii, la zdup, însă, cu greu rezişti farmecului lor inocent, sîrguinţei cu care-şi ispăşesc „păcatul” de a fi corupţi, muncii neîntrerupte pe care o prestează în ciuda bolilor grave care le macină sănătatea delicată, sau capodoperelor compuse la umbra zăbrelelor pe care le dedică, modeşti, unei posterităţi mai puţin contaminate de amuzament şi sictir cînd vine vorba de talentul lor.

Din nefericire, resursele de moralitate, rectitudine şi penitenţă sînt utilizate în exces la închisoare şi rezervorul se goleşte cînd ajung în libertate. Cumva, se nimereşte bine, pentru că acolo mai mult încurcă. Iar concurenţa pe nişă e mereu mare, căci „din fiecare specie de parcagii se nasc mai mulţi indivizi decît pot supravieţui şi, în lupta pentru existenţă, oricine se deosebeşte oricît de puţin într-un mod avantajos faţă de celălalt, va avea şanse mai mari de a supravieţui.”

Darwin se exprimă pe şleau despre selecţia naturală a „parcagiilor”, pe care ei o intuiesc atît de bine încît, ieşiţi de la zdup, unde s-au jurat că s-au cuminţit, redevin ce erau odinioară, singurul mod avantajos în care pot supravieţui corespunzător. Sînt mai atenţi, mai circumspecţi, dar la fel de hotărîţi şi nemiloşi. Fiindcă supravieţuirea decentă a celorlalţi înseamnă extincţia „decenţei” lor. Adaptabilitatea la mediu este arma preferată a „parcagiilor”, iar principiul adaptabilităţii, în cadrul unor condiţii de viaţă complexe şi schimbătoare, cum ar fi cele în care DNA-ul e pe urmele ADN-lui bunului lor renume (şi al averii lor cinstite, dar imposibil de justificat), recomandă preferinţa pentru o personalitate cameleonică, nu neapărat sofisticată, însă dispusă să pupe orice şi să se înfrăţească cu oricine, şi mai ales cu cei pe care-i dispreţuieşte cel mai mult, adică cu cei mulţi, umili şi săraci, pe care-i prăduieşte cu o mînă în timp ce îi mîngîie pe cap cu cealaltă.

Le şi merge, nu-i vorbă, căci, zice Milton, „chiar dacă ni s-ar da, prin graţia divină, să fim scutiţi de tot ce ne-ar putea vătăma, perversitatea prostiei e aşa de mare încît nu am înceta niciodată să împroşcăm din plin asupră-ne... germenii şi scînteile unor noi suferinţe”.

Pătimim de pe urma noastră, a propriei prostii şi indolenţe. Cît adevăr se ascunde în faptul că toţi suferim pentru unii se poate regăsi cercetînd dacă românul e responsabil pentru societatea în care trăieşte sau societatea contemporană, cu ansamblul ei straniu de credinţe, tare şi stereotipii, influenţează comportamentul şi alegerile românului obişnuit.

Fapt e că nu am evoluat, în relaţia cu România, departe de acel „nici cu tine, nici fără tine”, iar realitatea românească e şi ea departe de a corespunde acelei descrieri stilizate a cetăţenilor afiliaţi unui înalt simţ civic. Criza standardelor etice, pe care le clamăm în abundenta frazeologie morală din mediile de socializare, se poate constata uşor urmărind disproporţia vădită dintre eforturi şi rezultate, dintre dorinţă şi finalizare.

Incertitudinea şi anxietatea românului faţă de intenţiile „parcagiului” îl vor plasa mereu în această dilemă fundamentală, fie de a-i refuza „oferta” şi a suporta consecinţele, fie de a-i accepta de conivenţă protectoratul dubios, în schimbul unor promisiuni incerte şi al pasivităţii proprii. Mijloacele de constrîngere a celor ce se opun „parcagiilor” s-au rafinat acum, la nivelul clasei politice au devenit mai insidioase şi invizibile, multe ilegalităţi au îmbrăcat haina legitimităţii, sau aparenţa acesteia, iar o atare situaţie ambiguă face dificilă găsirea unei alternative la filozofia resemnării şi a neputinţei. Nesiguranţa dă mereu frisoane şi, oricît de băţoş şi justiţiar ar încerca românul să pară, cînd miza o constituie asumarea unui civism dincolo de gargara ieftină, caută să evite surprizele neplăcute.

Iar aici, ne place ori ba, se duce lupta hotărîtoare: dacă ai curajul să spui „nu” cînd mult mai comod îţi este să spui „da”.

Ideile despre bine, frumos şi nobil exercită, neîndoielnic, o seducţie irezistibilă în plan teoretic, dar „parcagiului” puţin îi pasă că, în sinea ta, îl găseşti detestabil şi nu eşti de acord cu comportamentul lui, dacă nu întreprinzi nimic concret să-i pericliteze autoritatea. Că îl înjuri de mă-sa în gînd, dar scoţi din buzunar 2 lei ca „să aibă grijă” de maşină, să fii sănătos! Nu îl deranjează. El e mulţumit. Ba şi politicos, îl vei auzi spunînd: „Săru’ mîna, boss”.

Şi-a primit banii, să-ţi fie de bine! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Pentru el nu mai prezinţi interes. (Maşina, nici atît.)

Ce îl preocupă e conformismul obedient pe care îl aşteaptă de la tine, să îndeplineşti ritualul (să-i dai 2 lei), prin atare gest tu consfinţind indirect statutul şi prezenţa lui acolo. Cei ce vor devia consimţămîntul personal pe trasee irelevante, spunînd că suma e modică sau că „parcagiul” era sărman, îşi cumpără şi el o pîine etc., evită să privească adevărata natură a problemei.

Nu generozitatea sau zgîrcenia sînt elementele esenţiale în acest context, ci forţarea individului, printr-un comportament intimidant, de a genera o reacţie anticipată care celui care provoacă reacţia îi aduce avantaje nemeritate.

Astfel, ajungem la dificultatea majoră a societăţii la momentul actual, aceea a emancipării individului de sub tutela „parcagiilor” de tot felul, de la cei care pretind bani pentru a avea grijă de maşină pînă la cei care, după ce îţi cer votul pentru a se îngriji, în numele tău, de interesele ţării, abuzează de încrederea ce le-a fost acordată, făcînd, de voie, de nevoie, din homo homini lupus un fapt primordial al vieţii sociale a românului.

În Discurs asupra inegalităţii, Rousseau expune parabola „vînătorii cerbului”, în care cinci persoane cad de acord să vîneze împreună un cerb. Deşi e necesară participarea tuturor, un risc major, constată el, e ca cel puţin unul să abandoneze pînda cerbului pentru a urmări un iepure – ceea ce respectivului i-ar potoli foamea, dar ar avea consecinţe nefaste asupra restului grupului, care îşi va micşora şansele de a prinde cerbul. Cum fiecare se gîndeşte că celălalt ar putea trăda, toţi vor fi tentaţ la rîndu-le să trădeze, concluzia lui Rousseau fiind că „într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv şi sînt în egală măsură interesaţi de îndeplinirea acestuia, (totuşi) nu te poţi bizui pe ceilalţi”.

Parabola era un „punct de plecare [...] pentru declanşarea conflictelor în relaţiile internaţionale”, dar ea poate fi folosită şi ca posibilă explicaţie pentru succesul „parcagiilor” din România şi a motivului pentru care mentalitatea lor nu va falimenta mult timp de aici înainte.

Oricît s-ar coaliza, în intenţie, românii pentru a condamna în cor „parcagiii”, de unde are garanţia, se va întreba fiecare, că ceilalţi vor face la fel, mai ales cînd atitudinea ce se aşteaptă de la el presupune riscul unor privaţiuni? Dacă va fi lăsat de izbelişte, expus şi marginalizat? Pentru ce să fie „erou”? La ce îi foloseşte?

Iepurele va face întotdeauna cu ochiul, iar cînd vor trebui să treacă la „fapte”, destui – asociind aici „iepurele” inclusiv cu „timpul liber” şi „comoditatea” – vor asista inerți cum restul, alături de care sînt trup, suflet, like & share pe Facebook, înfăptuiesc ceea ce ei n-au cea mai mică intenție să facă, deși înțeleg că ar fi necesar. Şi îşi vor justifica inacțiunea prin faptul că, dacă revolta celorlalţi împotriva „parcagiilor” neamului va izbîndi, se va dovedi că s-a reușit și fără implicarea lor (vizibilă, totuşi, în online), iar dacă totul va fi fost în zadar, cu atît mai mult va însemna că au procedat înțelept nederanjîndu-se să facă ceva.

Mai pe ocolite, civismul în România e reflectat de numărul de români care nu tolerează (altundeva decît în gînd şi pe Facebook) mentalitatea „parcagiului”.

La drept vorbind, nu prea sînt mulţi.

Foto: adevarul.ro