Uşurătatea de a fi prost în România

Publicat în Dilema Veche nr. 553 din 18-24 septembrie 2014
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg

Astăzi, mai mult ca oricînd, prostul poartă amprenta unei nevoi viscerale de exhibare a esenţei sale. Motivul e simplu: un ego supraîncărcat cu detalii plăcute despre sine.

Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes. Şi nu se înşeală prea tare. Dacă privim cu atenţie, putem uşor constata că, în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare. Se poate trece şi în CV. În unele companii – umblă vorba –, e echivalată cu un MBA. În alte ramuri, cum ar fi politica, cu un post de demnitar.

Exagerare sau nu, prostul autohton a ajuns atît de omniprezent că e suficient să arunci o privire în jur. Imposibil să nu te împiedici de el. Dacă, însă, crezi că eşti înconjurat numai de oameni frumoşi şi inteligenţi, să dai de prost e şi mai simplu: uită-te în oglindă! Dacă, în sfîrşit, nici imaginea aceea nu îţi e cunoscută, zăboveşte cîteva minute la comentariile postate pe net, în subsolul unui articol oarecare. Nu ştiu dacă numai proştii se încumetă să îşi verse oful acolo, sau dacă aşa sînt majoritatea celor care ţin să-şi dea cu părerea, dar, statistic, aşa s-ar părea că stau treburile.

Prostul ştie cum se face politica pe malul Dîmboviţei, cum sînt femeile în ziua de azi şi ce ar trebui să facă Merkel şi Obama în Ucraina, ştie de ce-i ţara pe butuci şi justiţia aservită, de ce românul n-are cojones, prostul ştie orice. Mai puţin – ce să facă cu propria viaţă. Faptul că e doar o moluscă pierdută într-o galaxie, în loc a-l linişti, îl înnebuneşte. Creieru-i de moluscă refuză acest statut insignifiant. E drept, are şi de ce. La televizor, alţi proşti, mai norocoşi, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia. Dar lui nu i-a surîs steaua. Aşa că răbufneşte. Alţii i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociţii! Criminalii! Huă! Şi, chiar dacă profită de hibele din sistemul românesc pentru a-şi rezolva micile-i găinării, cînd e confruntat cu magnitudinea coţcăriilor la care se dedau alţii, deplînge ca o vestală deficienţele acestuia, pe care-l numeşte blazat, corupt şi putred pînă-n măduva oaselor.

În mare, argumentaţia lui nu transcende gama emoţiilor, logica sa e înnămolită în incriminări ce-l plasează în afara oricăror reproşuri, iar coconul de autosuficienţă, care-i înveleşte carcasa gîndurilor, îl face imbatabil. Ca să fim corecţi, o asemenea filozofie rudimentară, capabilă să transforme realitatea habitatului în care locuieşte, impune un anumit respect pervers faţă de prost. La fel, atitudinea de grosolană încredere în sine. N-are cum să nu te impresioneze.

Capitolul la care dă mereu rateu e impresia artistică. Acest îndîrjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, analfabet. Pur şi simplu, nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord.

Drept care, am putea întreba: oare cum ar întîmpina propunerea de a se retrage semianalfabeţilor dreptul la vot? Ce ar zice dacă votul ar reveni exclusiv celor care reuşesc să scrie, după dictare, un text simplu, din trei fraze? Dar dacă celor cu bacalaureat şi cu vîrsta pînă-n 40 de ani li s-ar cere, suplimentar, să extragă un radical de ordinul doi? Cum i se va părea iniţiativa? Draconică? Revoluţionară? Poftim? Ar mai rămîne o mînă de votanţi? Şi? Nu ni se tot repetă că absenteismul la vot e îngrijorător? Că oamenii nu mai au încredere în politicieni? Şi că, atunci cînd votează, pun ştampila pe cele mai puţin înzestrate persoane, să le reprezinte interesele?

De ce se întîmplă asta? Să nu ne ascundem după deget: pentru că-s proşti. Nu mai bine începem demersurile să scăpăm de ei, ca să putem vota, în sfîrşit, nişte politicieni oneşti, integri şi iubitori de glie?

Aşadar, dacă tot se dă prostul de ceasul morţii să-i fie bine patriei, n-ar fi drăguţ din partea lui ca, în calitate de cetăţean responsabil, să îşi redacteze corect gramatical observaţiile, cînd se lasă purtat de simţul autorităţii sale morale?

De unde răsar proştii?

Nu susţin că şcoala te fereşte de prostie, dar sînt ferm convins că, cine trece prin ea ca prin brînză, are şanse sporite să ajungă mult mai prost decît era.

La ora actuală, lipsa de chef a elevilor pentru învăţătură atinge cote tragicomice. A fenta şcoala e, în mintea multora, o dovadă de inteligenţă, dovadă întărită de faptul că modelul lor de reuşită nu e unul din ciudaţii din al căror cerebel postează într-o veselie citate pe Facebook, ci unul care, prin şmechereală, a reuşit în timp scurt să dea lovitura.

Cu toate astea, se dau mereu peste cap să obţină o diplomă oarecare la o facultate de duzină. De ce ţine prostul să aibă studii? Că are o reputaţie de apărat. Iar validarea intelectului necesită confirmare. O diplomă, acolo. Chestie delicată. Teoretic. Numai teoretic. Practic, va fi suficient să ia bacalaureatul. Singura oprelişte serioasă în calea unui doctorat (dacă-şi pune mintea).

Interesant e că, îndată ce devine părinte, prostul ajunge foarte ofticat pe sistemul naţional de educaţie. El, care a terminat o facultate tocmai fiindcă învăţămîntul şontîcăie grav, e între cei dintîi care se revoltă împotriva uşurinţei cu care se obţine o diplomă în ziua de azi. Fireşte, n-are sens să-i explici că, dacă învăţămîntul ar fi funcţionat cum şi-ar fi dorit, mai mult de o şcoală la seral nu ar fi bifat în CV! Prostul e impermeabil la critici, iar datele pe care le posedă sînt măsluite astfel încît să aibă mereu dreptate, orice i-ai zice.

Tot ce gîndeşte şi spune îi reconfirmă poziţiile şi certitudinile. Opiniile sale sînt adevăruri universale, asediile menite să-i sădească îndoiala sau să extindă limitele percepţiei sînt atacuri de lezmajestate. De aceea, sistemul său de referinţă joacă un rol important. Pe de o parte, ca român, moare de ruşine cînd se compară cu nemţii sau englezii. Pe de alta, cînd vine vorba de eul individual, face un pas înapoi şi, în loc a se mai compara cu aceştia, priveşte spre românii din jur, la care descoperă, scîrbit, că sînt săraci, inculţi, indolenţi, superstiţioşi, hoţi şi nespălaţi. Din cauza lor, de fapt, şi moare prostul de ruşine. De teamă că, atunci cînd merge afară, poate e comparat cu unul din ei.

Altminteri, îşi iubeşte ţara. Cu fluctuaţii, dar o iubeşte. Prostul e mîndru că-i român cînd olimpicii iau aur la matematică şi îşi reevaluează mîndria cînd confraţi de-ai săi pun de-un viol ghiduş în Italia.

Cine e prostul?

Prostul e cel care, mergînd la teatru şi operă, crede că e diferit de plebe; croind fuste, crede că e designer; turnîndu-şi cărţi şi apă în cap, crede că e mai mult decît unul care-şi toarnă cărţi şi apă în cap; făcînd politică, crede că are habar de ea; scriind cărţi, crede că e scriitor; predînd, crede că e profesor; absolvind politehnica, crede că e inginer; avînd copii, crede că-i părinte; fiind religios, crede că-i credincios... Prostul e, de asemenea, cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar şi cel care, citind articolul acesta, va spune: bine că eşti tu deştept!

Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook cînd moare Mandela, Paul Walker sau Robin Williams şi cel care face spume cînd refuzi să crezi că masonii s-au înţeles cu marţienii să colonizeze Terra...

Şi tot aşa...

„A light here requires a shadow there“, spune Virginia Woolf. „And a stupid here requires an even more stupid there, so that the first one feels smarter“, spune Je.

Dacă a şti că nu ştii nimic e, în sens socratic, primul pas spre autocunoaştere, să admiţi că eşti prost e primul pas spre inteligenţă. Nu-i o ruşine să recunoşti că eşti prost, însă e stupid să negi doar pentru că există alţii mult mai proşti. Şi care, să fim sinceri, de-ar fi chestionaţi, ar fi de părere că treaba stă fix pe dos. Aşa că, la ce bun? De ce să te chinui să pretinzi că eşti inteligent, cînd mult mai profitabil ar fi să accepţi, o dată pentru totdeauna, că eşti prost? Nu mereu şi nu tot timpul şi nici pe departe cel mai prost dintre proşti, dar, oricum, prost. Unul inconfundabil. Gîndeşte-te la avantaje! În această postură, vei putea afirma tot ce îţi trece prin cap, în legătură cu orice... fără a dovedi nimic. De ce? Simplu: în ochii prostului, adevăratul şi unicul prost este cel care nu vede lumea cum ţi-o descrie el.

Fireşte, a avea decenţa să recunoşti că eşti prost nu te va face mai puţin prost. Cel mult, vei căpăta un uşor avantaj faţă de cei care se încăpăţînează să susţină contrariul. Un pont: gîndeşte-te la prostie ca la un surplus de grăsime! A conştientiza că o ai e mai bine decît a o ignora! Dar nu şi suficient ca să scapi de ea. Şi e recomandat să o elimini. La urma urmei, excedentul de grăsime nu e estetic. De ce ar fi prostia sexy?

Un dezavantaj al recomandării de mai sus e că prostul, fiind prea prost să-şi intuiască prostia, nu va fi deloc deranjat să rămînă astfel. Un alt dezavantaj ar fi că asumarea prostiei nu aduce cine ştie ce satisfacţii: nu garantează o carieră strălucită, mai mult respect sau mai multă fericire. Ce oferă e doar o disonanţă mai puţin frapantă între percepţia personală a sinelui şi reflexia lui în mediul înconjurător.

Una peste alta, aceste aspecte fac din el un exemplar greu, dacă nu imposibil, de scos din găoacea-i de stupiditate.

Unde ne situăm cu proştii?

Majoritatea românilor, mai degrabă ca răspuns la presiunea socială decît dintr-o pornire lăuntrică, caută să se depărteze de cota de avarie a prostiei şi evoluează pînă la nivelul pe care l-am putea numi comfortably numb. Avem aici de-a face cu categoria proştilor relativ frecventabili, acei indivizi căldicei care, spre deosebire de proştii irecuperabili, sînt capabili să facă alegeri corecte în situaţii de bun-simţ. Spre exemplu, pricep că X, odată condamnat şi băgat la zdup, merită să se afle acolo şi preferă să iasă în club decît să fabuleze în contradictoriu despre viitorul relaţiilor UE cu Rusia.

Pentru asta, sînt de admirat. Comfortably numb e cetăţeanul pe care şi-l doreşte orice ţară. Stă în banca lui, iar gîndurile nu-i ţopăie dincolo de biologic. Preocupările sale au în centru familia şi propria persoană. N-o să-l zăreşti prăbuşindu-se în adîncurile unei convulsii din pricina crizei din Siria. Ştie că ţara e coruptă, dar nu turbează de indignare pe Facebook. Iar cît timp instituţiile publice nu degenerează pînă la un punct critic, nu prea-l interesează ce se întîmplă în agora.

Ortega y Gasset zicea despre prost că „e prost pe viaţă şi de neclintit, fără pori“. De acord. Dar n-ar fi mai plăcut, totuşi, să avanseze pînă la nivelul descris adineauri?

N-ar trebui să se teamă, va rămîne tot prost. Dar unul mai benefic naţiei. Şi, nu în ultimul rînd, lui. 

Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin` Namor, Editura Tracus Arte, 2014.

Foto: V. Dorolţi

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.