O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!

Publicat în Dilema Veche nr. 445 din 23-29 august 2012
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg

Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului. De aici nu putem decît urca“... Şi tot de atîtea ori am înţeles că mă înşelasem. Continuam să ne afundăm. Încep să cred că această zvîrcolire bolnavă ne-o putem trece senini în propriul cont; sîntem, probabil, principalii vinovaţi, primii care întorc privirea, primii care acceptă explicaţiile simpliste ale celor responsabili cu argumentări documentate, primii care acceptă că altă cale nu exista iar compromisul cu aromă de compromitere a reprezentat întotdeauna o bună ieşire în caz de incendiu.

La toate cele de mai sus se adaugă aparent inexplicabila dificultate de a ne aduna laolaltă, de a simţi cînd şi cum să stăm unii lîngă alţii întru folosul tuturor. Societatea civilă există deocamdată doar în discurs ori în vîrful pixului gazetăresc. Avem grupuri de iniţiativă adunate cînd şi cînd, necesare supape pentru eliberarea presiunii din sistem, însă conştiinţa apartenenţei la o comunitate care să depăşească limitele propriei ogrăzi nu pare să ne fi locuit vreodată.

Din perspectiva arhitectului, o posibilă explicaţie ar putea fi oferită chiar de modul în care ne raportăm la conceptul de monument. O căutare rapidă arată că monument îşi află originile etimologice în latinescul monumentum care avea înţelesul de memorial, ceea ce aduce aminte, dar şi în monere, acesta din urmă fiind chiar mai grav ca sens – a sfătui, a avertiza. Or, cum poţi cultiva şi conştientiza o memorie colectivă, atîta vreme cît statutul monumentului (incluzîndu-l pe cel al propriei istorii) este unul mereu firav, nesigur, negociat de interese înguste, instituţii amorţite şi autorităţi obsedate de cîştigarea mercantilă a votului? Cum poţi construi o fiinţă colectivă sănătoasă, cîtă vreme nu asculţi sfaturile şi nu iei în seamă avertismentele?

La limita vetrei istorice a vechiului Rîmnic, „oraşul Domniei mele“ – după cum îl aflăm scris în hrisovul lui Mircea cel Bătrîn –, se găseşte biserica cu hramul Sfîntu’ Dumitru. O construcţie discretă, albă, cu turn înalt, retrasă între cîţiva copaci înalţi şi o seamă de vechi pietre de mormînt săpate cu înscrisuri tocite de vreme. Tocmai această biserică timidă, care nu pare a stîrni vreun interes special, îl intriga pe Nicolae Iorga care nota în Oraşele Olteniei (1925): „cu pridvorul său împărţit în trei, cu puternicul turn sprijinit pe acest pridvor unic, vorbeşte arhitectura sa de o vechime ce nu se poate desluşi prin mărturii scrise“. La ce unicitate se va fi referit istoricul şi la ce ne-desluşire a istoriei acestui lăcaş? Într-adevăr, sînt evidente aici cîteva trăsături cu totul nemaiîntîlnite în rîndul bisericilor ortodoxe din Rîmnic şi, poate, din ţară: deasupra intrării se înalţă un masiv turn-clopotniţă iar naosul, fără de abside laterale, este acoperit doar de o cupolă, la rîndu-i stingheră şi parcă tîrziu adăugată structurii generale. Mai mult, absida altarului se prezintă într-o formă regăsită mai degrabă la bisericile catolice: un contur pentagonal evident atît la exterior, cît şi la interior. Originile construcţiei nu se cunosc. Legenda vorbeşte de o veche capelă a teutonilor pe aceste locuri; alţii o poziţionează undeva în secolul al XV-lea, ajungînd să tot fie reparată de-a lungul timpului, ultima dată cîndva pe la începutul secolului al XIX-lea. Şi totuşi, de unde această formă atipică la biserica de lîngă vechea vatră a Rîmnicului?

Pavel Chihaia, în Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Editura ExPonto, 2010), îi dedică un atent studiu şi oferă o serie de explicaţii documentate asupra originii şi devenirii sale. Aşadar, la început, biserica va fi aparţinut unui ordin catolic, posibil cel franciscan. Chiar dacă astăzi absenţi, saşii se numărau printre locuitorii Rîmnicului încă de prin secolul al XIV-lea, astfel încît un lăcaş de cult care să le aparţină exista cu siguranţă. Prin această origine catolică s-ar explica atît amplasarea turnului peste intrare, forma naosului ce mai tîrziu avea să fie acoperit de o cupolă ortodoxă, cît şi închiderea poligonală a absidei altarului.

Ulterior, părăsită şi ruinată parţial, ajunge ca pe la jumătatea secolului al XVII-lea să intre în posesia Bisericii Ortodoxe, care o şi repară, redînd-o cultului. Cît despre vechimea sa, istoricul o aşază cu certitudine înainte de anul 1530, fără a-i putea fixa însă o dată precisă. Este aşadar posibil ca, măcar în parte, legenda care o lega de trecerea teutonilor prin aceste locuri să fi fost adevărată şi să fi existat într-adevăr, în acest loc, o capelă încă şi mai veche, poate şi acum parţial cuprinsă în zidirea pe care o vedem.

Acesta ar fi pe scurt istoricul bisericii cu turn peste intrare, din marginea vechii vetre a Rîmnicului. Un istoric încă deschis – un monument care intrigă, un monument care se dezvăluie cu reţinere, departe de a fi pe deplin epuizat din punctul de vedere al cercetării...

Însă, în anul de graţie 2012, s-a decis închiderea compoziţională a lăcaşului de cult, considerat acum numai bun pentru a primi „îmbunătăţiri estetice“. Chiar în faţa turnului intrării, lipit de acesta, s-a trecut la construirea unui pridvor închis, pauperă cutie din cărămidă îmbrăcată în polistiren. În anul de graţie 2012, am ajuns să fim martorii „extinderii“ unui monument medieval de primă valoare locală şi nu numai... Nu importă că întreaga structură ajunge să fie parazitată inutil, nu importă că i se alterează în mod evident silueta generală, nu importă toată istoria cu care-i sînt îmbibate zidurile, istorie pe care am rezumat-o mai sus – trebuia o „extindere“, s-a executat! A străbătut atîtea secole, a cunoscut ruina şi apoi reparaţia pioasă, pentru a primi în cele din urmă măsura zilelor noastre! Sub iluzia unei intervenţii ajutătoare, i s-a aplicat o grea şi nemeritată lovitură...

Crede însă cineva că Rîmnicul Vîlcii este un oraş aflat în afara lumii!? Nici gînd. Crede cineva că această „extindere“ a unui monument medieval s-a înfăptuit cu driblarea instituţiilor, a legii şi a regulamentelor?! Nici gînd. În Rîmnic există o Direcţie Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional, care are specialişti angajaţi. În Rîmnic există un arhitect-şef care cîntăreşte lucrurile din postura de specialist şi decide sau nu eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire. La nivelul regiunii există o Comisie a Monumentelor Istorice din care fac parte, cum altfel, tot specialişti. Peste tot specialişti gata să apere, la o adică, patrimoniul şi valorile locale. Surprinzător, nici una dintre aceste structuri şi nici unul dintre aceşti specialişti nu s-au opus. Dimpotrivă – au fost eliberate toate autorizaţiile, avizele şi certificatele!

Şi atunci, unde să căutăm responsabilii, dacă nu tot în rîndul specialiştilor, cîtă noimă mai poate avea termenul în acest context?

Să mai fi existat precedente în care monumentele să fi fost astfel alterate, cu o asemenea seninătate inconştientă, de chiar membri ai comunităţilor cărora le aparţin? Probabil într-un Ev Mediu cînd elemente de construcţie extrase din vechile ruine erau remontate în zidiri noi. Nu se punea, însă, pe atunci problema importanţei monumentului. Nici nu fusese articulat un asemenea concept…

S-au manifestat mai tîrziu la Curtea de Argeş intervenţiile lui Lecomte du Noüy, elev al lui Viollet-le-Duc, intervenţii care au eliminat construcţiile ce delimitau vechea incintă a mănăstirii şi au vizat catedrala. Sub bagheta aceluiaşi restaurator, biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, catedrala arhiepiscopală din Tîrgovişte şi biserica domnească Sf. Dumitru din Craiova au fost dărîmate şi apoi rezidite, pentru a corespunde unei invocate „corectitudini de stil“. Aceasta era filozofia şcolii întemeiate de Viollet-le-Duc în perioada de pionierat a restaurării de arhitectură. Erau îngăduite intervenţii radicale asupra monumentului; se ajungea pînă la a desface în întregime construcţii medievale, pentru a le reconstrui aşa cum ar fi fost corect din punct de vedere ştiinţific (potrivit propriei doctrine, desigur), chiar dacă nu se vor fi înfăţişat astfel în nici o etapă a existenţei lor. Trebuie făcută o observaţie: era vorba despre o anumită filozofie de lucru, o anumită argumentaţie ştiinţifică, cu toate criticile pe care le va fi primit ulterior. Era vorba despre o intenţie căutînd împlinirea monumentului, o încercare de armonizare a imaginii prezentului cu o ipostază istorică ideală. Nu era nicidecum un demers indiferent, dimpotrivă. Poate tocmai implicarea personală şi avîntul subiectiv, dincolo de rigoarea profesională, să fi pricinuit erorile imputate mai tîrziu.

În cazul bisericii din Rîmnic însă, avem de-a face cu o intervenţie brutală asupra monumentului, fără a mai putea bănui nici grija pentru acesta, nici sfiala specialistului în faţa pietrei vechi, nici documentarea riguroasă, nici vreo urmă de reţinere de la a tăia în carnea unei zidiri seculare.

Mai aproape de zilele noastre, în perioada comunistă, Rîmnicul a fost unul dintre oraşele puternic lovite urbanistic. Întreg centrul vechi a fost considerat nepotrivit, irecuperabil, ca atare ras de pe faţa pămîntului şi reclădit. Chiar şi atunci bisericile din zona centrală, printre ele şi Sf. Dumitru, au rămas pe locul lor. S-au construit blocuri în jurul lor, printre ele, ocolindu-le sau ascunzîndu-le, după caz. Dar au rămas pe loc, neatinse.

Astăzi, însă, în anul 2012, într-o lume mai bună, o lume în care competenţa demonstrează iar autoritatea dictează, le putem atinge cum şi cît dorim...

Întrebarea revine: care specialişti? Aceia care lucrează, decid şi avizează, fără a deschide măcar o carte? Aceia zidiţi în certitudinea propriei păreri? Aceia care nu simt obligaţia refuzului îndreptăţit, dacă propriul scaun le pare şubred? Aceia gata să accepte şi să propună orice şi oricum, dovedind cît de dispuşi la compromisuri şi cît de indiferenţi la compromitere sînt?

Despre ce memorie colectivă mai putem vorbi cînd oricine poate altera orice monumentum, fără teama vreunei reacţii de respingere, fără responsabilitatea apartenenţei la o societate coagulată, cu repere şi valori comun acceptate şi protejate?

Se dovedeşte, o dată-n plus, că oricine poate virusa în orice fel istoria mărturisită (şi) prin aceste monumente, fără ca organismul să mai fie capabil a produce anticorpi. Un organism vlăguit, suflînd sacadat, în stadiu terminal, cu greu agăţîndu-se de viaţă. Singura soluţie ar fi un tratament de şoc! Atunci cînd aceste monumente abuzate de barbaria indiferenţei şi a incompetenţei vor fi deparazitate, atunci cînd „tumorile“ le vor fi desfăcute, ziua-n amiaza mare, cu barosul, în văzul cetăţii, să fie de învăţătură, atunci cînd vor deveni mai întîi mărturie şi abia apoi construcţii, atunci cînd vom înţelege că valoarea nu este dată doar de suprafaţă, confort termic şi calitatea tîmplăriei, abia atunci vom putea spera într-o posibilă însănătoşire. Atunci ne vom recăpăta memoria şi vom cunoaşte drumul... 

august 2012 

Horia Dinulescu şi-a luat doctoratul în Arhitectură cu teza În căutarea modelului – rezonanţa tradiţiei în arhitectura românească.

Foto: H. Dinulescu

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Profesoara care a creat un Silicon Valey în Prahova. Foştii ei elevi lucrează la marile companii IT din lume
Daniela Lica, profesoară de informatică în Ploieşti, a câştigat cu elevii săi aproape 100 de medalii la olimpiadele naţionale şi cele internaţionale de informatică. Secretul succesului său stă în încrederea pe care le-o dă că pot face orice îşi propun, munca în echipă şi exerciţiul permanent care le menţine vie pasiunea.
image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.