Cristina HERMEZIU

Cum recunoști azi un boem, la Paris?

Rețelele de socializare sînt un mare joc de societate: orgolioși, radicali, ne jucăm între noi de-a iubirea.

Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.

Mă fac avocatul diavolului tot timpul, mă uit din partea cealaltă, totul poate fi pus în dezbatere.

În momentul în care alegi un subiect despre o minoritate care n-are posibilitatea să se apere ea însăși simți responsabilitatea acestei alegeri. Te transformi în ambasadorul problemei respective.

Paul Celan e unul dintre poeții mei preferați, dar e cam greu să spunem că era român. Cernăuțiul mi s-a părut fascinant, e fabulos să vezi că au existat trei universități, una românească, una germană și alta de cultură ebraică, idiș. Acolo comunitățile trăiau împreună. Apoi a venit războiul cu atrocitățile sale, Shoah – cînd evreii au fost exterminați –, și asta s-a întîmplat în toate țările din Europa Centrală. Paul Celan vorbea și românește. Dar venind în Franța, limba aleasă a fost c

Vălurile de mormînt sînt un subiect destul de misterios chiar și pentru specialiști. Funcționalitatea lor ridică multe semne de întrebare: nu se știe cu exactitate dacă erau pregătite pentru a fi folosite la înmormîntare sau erau concepute doar pentr

De ce un Turneu al traducătorilor? De ce ne-am înhămat aproape donquijotește la un periplu prin Franța, cu cărțile autorilor români în valize, pentru a sensibiliza un public nou? Ideea a răsărit după ce am pus cap la cap două constatări, una a mea și una a p

Haosul îmi place, ar fi trebuit să mă nasc în Babilon probabil, într-un mijloc de piață. Cu cît mai mulți, cu atît mai singuri, de fapt.

Să produci conținut mediatic cu telefonul mobil e mai puțin greoi, mai puțin invaziv, mai puțin intruziv, mai intim, mai autentic, mai reactiv. Ceva se schimbă însă fundamental, și anume raportul jurnalistului-mobil cu subiectul său, cu care se confundă aproape osmotic prin natura discretă a instrumentului, subiect la care participă, și pe care îl trăiește în hiperproximitate: discreția instrumentului face din reporterul MoJo un martor al evenimentului sau un actor, un participant?

Trei lucruri mă enervează foarte tare la „identitatea națională”. Aș șterge fără nici un regret: steagurile țărilor; sentimentul de protecție pe care expresia îl generează; granițele și zidurile construite întru perpetuarea identității naționale și a națiunilor.

De cîțiva ani, am sentimentul că România dizolvată prin lume a început să precipite. Am experimentat-o pe viu, la Paris, stînd zece ore și jumătate la rînd la Ambasadă, alături de alte mii de români, pentru a putea vota la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014.

Cînd am venit în Franța cu o bursă postdoc, am locuit o vreme într-o cameră de cămin studențesc cu o chicinetă minusculă și un linoleum atît de ponosit, încît, ca să nu-l mai văd, am început să-l scriu, mîzgălind cu markerul tot felul de citate sau definiții de cuvinte din dicționar.

Din 2003, cînd am venit la Paris, şi pînă astăzi mi se pare că tensiunea a crescut foarte mult, şi nu vorbesc de tensiunea dintre centru şi periferii, ci de cea de la nivelul străzii. E o violenţa care creşte, în raporturile umane, în felul cum te adresezi celorlalți.

Aici e vorba de o dilemă morală a personajului principal. El este martor la un scandal care se presupune că a degenerat într-o crimă, între doi oameni pe care îi cunoaşte destul de bine: pare a fi un lucru intim care s-a întîmplat între ei, pare a fi un accident, pare să nu aibă toate informaţiile legate de treaba asta.

Fără nici o autoflatare, cei care frecventează Le Salon du Livre de la Paris – intelectuali, cititori de literatură din diaspora mai veche sau mai nouă – găsesc în prezenţa României un reper anual jubilatoriu. Ţi se aduc, pe tavă, cărţi de acasă – la Paris nu există o librărie românească!

Nu m-am simţit niciodată complet franceză. Rădăcinile tatălui le-am resimţit ca pe ceva foarte special. Mama, crescută în Ţara Galilor, era pe jumătate englezoaică, tata era macedo-român. Şi mama, şi tata aveau un accent teribil în franceză.

E joia minutului de reculegere, în miezul zilei, în toate şcolile, după atentatul terorist de pe 7 ianuarie, de la redacţia jurnalului satiric Charlie Hebdo, care a făcut 12 victime. Stéphanie nu are curs decît după-amiază, dar a vrut să fie la şcoală, între colegii care şi-au pus pe uşa de la dulapurile personale „Je suis Charlie“ şi elevi

Anne a crescut cu personajele insolente create de desenatorul satiric Cabu în buzunarul de la piept. Cabu era dreptul ei la televizor în vacanţe, la bunici. Cabu făcea crochiuri tandru impertinente în emisiunea Droit de réponse, sarea şi piperul pe un ecran din care Anne, nu înţelegea, la 10 ani, chiar totul.

Evrika. 10 ore şi 30 de minute pentru un vot. A contat?

"Unică în lume, la rentrée littéraire e o specialitate pur franceză. Ştiţi filmele cu mulţi figuranţi: zece vedete şi o sută de figuranţi. E nevoie cu adevărat de figuranţi ca să ai efectul de mulţime. Numai că pe generic rămîn doar zece nume."

Granada a învăţat cu siguranţă româneşte la sfîrşit de iunie 2014. Iniţiate de energica Oana Ursache, lector de limba română la Universitatea de la picioarele Alhambrei, simpozionul „Predarea limbii române ca limbă străină” şi congresul internaţional „Corpuri de femei, imagine şi timp. O istorie interdisciplinară a privirii” s-au succedat între 24 şi 28 iunie.

Intri într-un fel de loft împărţit în alveole atipice, asimetrice. Vreo cîteva spinări aplecate peste tastatura calculatoarelor şi un du-te-vino decomplexat, de cămin studenţesc: e atmosfera zilnică de la Simplon.co, o „fabrică solidară“ de programatori informaticieni, care a fost în toate paginile presei franceze.

Faptul că România a fost invitată de onoare anul trecut la Salon – ocazie rară pentru literatura română – nu poate avea decît urmări pozitive: editorii au aflat că se scrie mult (şi se şi publică relativ mult) în ţara lui Cioran, nu ştiu însă dacă vor continua să fie interesaţi.

România a fost, la început de an 2014, în toată presa literară a Franţei. România aceea mai glossy decît a nostalgicilor: dacă tot trebuia să iasă „în lume“, să stea la cozi, femeile se machiau înainte, ca pentru singurul moment monden al zilei.

N-are nici un complex să vorbească în franceză despre „Woodstock care devine Wall Street“ şi să mîzgălească în limbaj universal ferestrele însorite ale Muzeului de Istorie a Imigraţiei din Paris. Înconjurat de tineri, ca un guru, Dan Perjovschi e într-o vervă de zile mari.

Memoricid este un neologism francez care se referă la negarea, uitarea sau ştergerea trecutului unui popor. După ce am asistat la dezbaterile dedicate jubileului Memorialului Sighet la Casa Europei din Paris, aş mai adăuga o nuanţă: indiferenţa faţă de trecutul (dureros) e tot memoricid.

În timp ce creşterea economică e în continuare gripată (PIB-ul e în scădere uşoară, de 0,1%, pe al treilea trimestru), societatea franceză are febră, peste limitele admise: o epidemie de derapaje rasiste a infectat toate mediile, de la politicieni la jurnalişti, de la mass-media la reţele sociale.

În Franţa sînt în jur de 20.000 de romi. Numai atîţia şi aţi făcut din asta o problemă? – ironizează umaniştii. Nu e capabilă Franţa să gestioneze 20.000 de europeni precari? Nu, pentru că nu sînt capabili să se integreze potrivit regulilor Franţei – dă replica tabăra lucizilor.

Métaphone-ul este o imensă clădire-instrument-muzical, o sală de spectacole care produce ea însăşi muzică: este căptuşită cu o carapace sonoră din plăci din materiale diverse, iar în pereţii exteriori şi în bolţi sînt încastrate diverse corpuri de instrumente – orgă, percuţii, xilofoane –, legate la un sistem central de megafoane.

Migraţia e un subiect extrem de fecund, transdisciplinar. Am participat de curînd, la Universitatea din Suceava, la un colocviu internaţional, cu tema „Migraţia înalt calificată. Strategii de migraţie şi construcţie identitară“. O mînă de universitari şi cercetători din Franţa, Belgia, Bulgaria şi România a disecat tema în profunzime, cu accent mai apăsat pe migraţia medicilor.

O tînără din România, absolventă de Sciences-Po în Franţa, caută să închirieze un mic apartament la Paris. Refuzînd-o drept chiriaşă, proprietara tranşează: „Mlle, vous avez tout faux/Totul pledează împotriva dvs., dră. Mai întîi naţionalitatea: nu numai că sînteţi străină, dar sînteţi româncă."

Franţa este ţara unde laicitatea e religie de stat, iar anticlericalismul o virtute. Credinţa şi modul de credinţă sînt o afacere delicată, dezbaterea publică fuge de ea ca dracul de tămîie.

Mircea Cantor nu mai are nevoie de România. România îl urmează însă, orice ar face el, artist al lumii, care, la 35 de ani, ascultă cu un zîmbet de adolescent victorios cum ministrul francez al Culturii îi mulţumeşte la vernisajul expoziţiei personale de la Centrul Pompidou că, în urmă cu 15 ani, a plecat din ţara sa şi a ales Franţa.

"Cu vagabonzii nu prea ştim ce să facem. Şi e bine că e aşa." Aceasta ar putea fi concluzia întîlnirilor provocate de ICR Paris şi Centrul Naţional al Cărţii între 11 scriitori români şi francezi, seduşi de ideea de a dialoga în jurul temei "vagabondajului literar", la Salonul cărţii de la Paris, ediţia din 2012. Subiect ameţitor de vast şi tocmai de aceea promiţător

Nicolas Sarkozy a avut dreptate: alegerile s-au jucat pe muchie de cuţit. Iar alesul francezilor fu Hollande! În 2007, la precedentele alegeri, Nicolas Sarkozy era un cal nărăvaş, nerăbdător să-şi arate rasa, puterea, voinţa, odată ales şi azvîrlit în arena naţiunii, pe cel mai rîvnit post.

Cu o săptămînă înainte de alegeri, personalitatea care părea să răspundă cel mai bine aşteptărilor francezilor în materie de loc de muncă, putere de cumpărare şi securitate era, în sondaje, socialistul François Hollande. Statura de preşedinte, charisma de „şef“ o avea însă Nicolas Sarkozy, preşedintele în exerciţiu, de dreapta.

Aşa cum găsesc în supermarché-urile Franţei făină de grîu produsă în Germania sau paste făinoase fabricate în Italia, mi-aş dori să pot cumpăra, spre exemplu, magiun de prune sau castraveţi muraţi made in România. Adică made in UE, pînă una-alta.

Galeria de fotografie angajată Rue de l’Exposition a ICR Paris expune un fotodocumentar cutremurător: not Natasha de Dana Popa documentează ravagiile traficului de persoane în Republica Moldova, devenită în ultimii ani un Eldorado tragic al sclaviei sexuale.

Într-o Europă morocănoasă, în care fiecare îşi spune în barbă, fără curajul de a o spune cu voce tare, ce bine ar fi să stăm fiecare la noi acasă şi să ne cîntărim orgoliul în monede bătute cu chipurile gloriei naţionale, cînd Sarkozy şi Merkel numai că nu spun că Europa se face „doar dacă vrem noi“, cînd pelerinii papei sînt primiţi cu ură fiindcă mănîncă din bugetul de criză (...).

„N-am ştiut că Cioran-copil a cîntat la vioa­ră“ şopteşte cineva în sală privind, pe ecran, o mărturie a fratelui, Aurel Cioran. Dar că Cioran ar fi vrut să fie spaniol? Fernando Savater zîm­beş­te lucid, evocînd 20 de ani de prietenie: „Nu am crezut deloc că îl fascinau comentariile mele pa­sionate despre ultimii ani de franchism sau pri­mii de democraţie; îl fascina referinţa precisă la acea ţară, Spania.“

Emil Cioran ar fi împlinit 100 de ani. S-a născut la Rășinari pe 8 aprilie 1911 și s-a stins din viață la Paris, pe 20 iunie 1995. La 22 de ani a publicat prima carte în România, Pe culmile disperării. Atins de Alzheimer, Cioran avea să-l întrebe, cu umor și luciditate pe muchie de cuțit, pe Gabriel Liiceanu, la ultima lor întîlnire, în 1993: „Și până atunci ce am făcut?”

Presa literară din Franţa se hrăneşte mai tot timpul din afaceri mustoase de... plagiat. Săptămînalul L’Express dezvăluie că celebrul Patrick Poivre d’Arvor (PPDA), mitic prezentator TV şi autor prolific de cărţi, este dat în judecată pentru... contrafacere, fiindcă romanul său epistolar Fragments d’une femme perdue (Grasset, 2009) ar reproduce scrisori întregi primite de la o fostă iubită...

Ştirea a făcut înconjurul lumii, traducătorii lumii trudesc, repede, repede: Michel Houellebecq a obţinut premiul Goncourt 2010, pentru La carte et le territoire (Flammarion). Literatura e o afacere de... febrilitate. Ne ţine în priză ultimul Houellebecq? O uşoară tandreţe faţă de personaje, îmbrăcată în ironie, colorează pe ici-pe colo tonalitatea egală, scriitura clasică, strunită, aproape rece.

Vînători abili de nişe culturale, cîteva zeci de francezi au ales, dintre sutele de oferte culturale ale unei seri, să asiste la conferinţa „Spectacolul: o paradigmă universală“, susţinută la Paris, pe 28 octombrie, de Solomon Marcus, la invitaţia ICR. Academicianul român în vîrstă de 85 de ani a condensat într-un adevărat curs magistral istoria spiritului uman din perspectiva spectacolului, înţeles ca paradigmă inevitabilă, universală.

La 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Centrul Pompidou din Paris a invitat 50 de artişti din Europa Centrală şi de Est să ilustreze prin viziunile lor zbuciumata istorie recentă şi istoria artei ca „suită de evenimente discontinue“. Expresia e preluată de la filozoful german Walter Benjamin (1892-1940), care credea că potenţialităţile neconsumate în trecut pot fi reactualizate în prezent.

Haina îl face pe om... liber. Un tricou cu o astfel de inscripţie e cît se poate de... parizian.

Mulţi dintre cei care au plecat din România după 1990 sînt astăzi la vîrsta maturităţii şi a deplinelor energii creatoare. Provocarea acestei cărţi (textele din acest grupaj vor fi incluse într-un volum editat de Cristina Hermeziu la Editura Curtea Veche, n. red.) coincide fie cu momentul consolidării unei cariere, fie cu „cezura“ de la mijlocul vieţii: lentila lucidă, dar şi dureroasă a depărtării, experienţa de a fi în două lumi deodată fac ca privirea lor asupra Revoluţiei române şi asupra ce

La 20 de ani de la căderea Cortinei de fier, la propunerea Institutului Cultural Român de la Paris, intelectualii Europei de Est şi Europei de Vest s-au întîlnit în cadrul unui amplu colocviu internaţ...

Strada Gérard, tăiată adînc şi îngust între clădirile haussmanniene din arondismentul 13 al Parisului, atît de tăcută încît te crezi pe uliţa unui oraş scufundat, se transformă subit în strada Samson,...