Prietenii de la capătul cuvintelor
Veţi găsi în această carte exclusiv confesiunile unor tineri plecaţi din ţară după 1990, un puzzle făcut din experienţe particulare şi frămîntări comune în jurul unor întrebări tulburătoare: cum am trăit eu Revoluţia? De ce era imposibil să nu plec? Ce am ratat plecînd? Cum arată, astăzi, România mea?
Am fost surprinsă să constat că prietenii mei de la capătul cuvintelor, pe care, în marea lor majoritate, nu i-am întîlnit niciodată în alt mod decît pe Internet, au primit provocarea acestei cărţi cu un declarat şi netrucat entuziasm. M-am întrebat, pe măsură ce răspunsurile veneau, cum se explică această disponibilitate de a vorbi, cu onestitate şi curaj, despre teme incomode, personale, într-o totală asumare a (dublei) identităţi. Am realizat că ideea acestei anchete jurnalistice acoperea o nevoie profundă, comună românilor răspîndiţi, după 1990, în cele patru zări ale lumii. Nu i-am căutat înadins pe „cei mai buni plecaţi“, i-am căutat pur şi simplu pe cei plecaţi, gata să privească înapoi nu cu mînie, ci cu o anume intransigenţă a privirii, nedispusă la compromisuri, posibil înduioşătoare, din moment ce obiectul privirii este propria persoană, cea de acum 20 de ani, de dinainte şi de după Revoluţie, cea din ţară şi cea fără de ţară. Cei care au mers pînă la capăt cu acest exerciţiu de sinceritate au trecut, invariabil, de la entuziasmul mărturisit la început, la mărturisirea unei eliberări/elaborări mai dificile decît s-ar fi aşteptat. Paginile cărţii sînt rodul unui fel de chiuretaj interior, pe care l-a făcut posibil acea exasperare a memoriei în condiţiile dublei identităţi, a tensiunilor dintre ele (una o mănîncă pe cealaltă, cea înghiţită o secretă pe a doua) şi în condiţiile absenţei brutale a unei scene fireşti de afirmare/menţinere a identităţii pe cale de dizolvare.
Cartea care s-a închegat în urma destăinuirilor provocate de cinci întrebări e una triplă. E cartea Revoluţiei, e cartea Exilului şi e cartea României contemporane în satul planetar. Titlul Revoluţia din depărtare încearcă să arate că cele trei cărţi se cuprind una pe alta, ca nişte păpuşi ruseşti. Ce rămîne din Revoluţia română, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetăţeni ai lumii, îndepărtîndu-se de casă? Ce rămîne din identitatea de român, la 20 de ani de la Revoluţie, şi la mii de kilometri depărtare de România? Ce faţă arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluţie, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriaţi?
Depărtarea în timp şi în spaţiu se transformă într-o lentilă lucidă şi într-un scut psihologic de apărare. Rememorarea Revoluţiei personale, trăită în anonimat, e însoţită adesea de reflecţii care, cu încărcătura lor retrospectivă, revelează faptul că ceea ce a selectat mecanismul memoriei din momentele concrete ale Revoluţiei devine relevant pentru modul cum s-a construit şi a evoluat identitatea fiecăruia în ultimii 20 de ani. Alegerea stabilirii într-o altă ţară decît România nu e pusă direct în legătură cu modul concret de a fi trăit Revoluţia, dar speranţele sau dezamăgirile legate de acest eveniment se regăsesc de fiecare dată în fundal.
Depărtarea în spaţiu – expatrierea – aduce şi ea o perspectivă valorizatoare. Pînă la urmă, este emoţionant să vezi că Revoluţia română palpită în diferite colţuri ale lumii, vie, sublimată, integrată propriei deveniri. Acelaşi experiment aplicat pe scară largă românilor din ţară ar revela probabil destăinuiri similare ca forţă, dar depărtarea de ţara natală, alegerea înstrăinării conferă o încărcătură simbolică amintirilor de la Revoluţie pe care expatriaţii le-au păstrat în toţi aceşti ani. Mai mult decît atît, iradierea identitară a „revoluţiei personale“ e mult mai activă în cazul fiecărui exilat, pe care străinătatea, înţeleasă ca mediu de fiecare zi, îl obligă mult mai des să se autodefinească. Poate că acesta este orizontul care face să iasă la suprafaţă virtuţile ideale ale Revoluţiei, potenţialul ei încă activ după 20 de ani, capacitatea de a continua să-i transforme pe oameni în profunzime, reaşezîndu-le sau întărindu-le valorile.
Motivele plecării din România, de obicei prea reducţionist clasate în economice sau profesionale, se nuanţează graţie – aş spune – a două aspecte: pe de o parte este vorba de detaşarea (şi onestitatea?) cu care autorii îşi permit să reanalizeze, la distanţă de ani, decizia exilului; pe de altă parte, această analiză este „orientată“ de contextul tematic propus, respectiv rememorarea speranţelor sau dezamăgirilor legate de Revoluţie. Astfel, „am plecat din România din curiozitate“ se învecinează cu „am plecat din România, obosit de inerţiile profunde ale societăţii“ sau „sătul de corupţia de care eu însumi eram în stare“. Exilul postrevoluţionar este unul al nerăbdării: tinerii n-au mai avut răbdare să evolueze în ritmul României postcomuniste.
Revoluţia din depărtare este şi o carte despre memorie. Dincolo de magia cifrelor rotunde – 20 de ani de la Revoluţie – demersul de rememorare a „revoluţiilor personale“ ale expatriaţilor ridică o întrebare, formulată de altfel de Tzvetan Todorov în Abuzurile memoriei: ce facem cu ceea ce am salvat de la uitare, ce destinaţie îi dăm? Simpla arhivare reprezintă, e adevărat, un gest galant faţă de istorie. În momentul în care „trecutul“ salvat iradiază în „prezentul“ fiecăruia, există şansa ca exigenţele faţă de noi înşine şi faţă de societate să primească în sfîrşit un răspuns real, coborît din utopie. România utopică e ascunsă, ca o păpuşă rusească, în miezul României de astăzi. Ambele au nevoie de experienţa umană a exilaţilor postrevoluţie. Paginile cărţii recuperează ceva din intransigenţele şi compromisurile lor, pagini cu răni şi cicatrice la vedere, nu mai puţin cu surîsuri şi hohote de rîs. Dacă a fost şi mînie, ea s-a mîntuit în mărturisirea publică.
Depărtarea în timp – 20 de ani şi depărtarea în spaţiu – oriunde în lume transformă Revoluţia română într-o (r)Evoluţie. Cartea e o culegere de (r)evoluţii personale ale unor români pentru care a-şi certa ţara natală că nu ştie să evolueze mai repede şi în profunzime e o supremă şi dureroasă formă de iubire.
