20 de ani de Memorial Sighet

Publicat în Dilema Veche nr. 518 din 16-22 ianuarie 2014
20 de ani de Memorial Sighet jpeg

Memoricid este un neologism francez care se referă la negarea, uitarea sau ştergerea trecutului unui popor. După ce am asistat la dezbaterile dedicate jubileului Memorialului Sighet la Casa Europei din Paris, aş mai adăuga o nuanţă: indiferenţa faţă de trecutul (dureros) e tot memoricid. Istorici, scriitori, cercetători români şi francezi au dezbătut pe marginea unei problematici pe care Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet o poartă de 20 de ani nu doar pe frontispiciu, ci chiar în inima activităţii sale: „Cînd justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria trebuie să fie o formă de justiţie.“ La dezbaterile moderate de Pierre Hassner şi Jacques Rupnik au participat Ana Blandiana, Stéphane Courtois, Romulus Rusan, Ioana Boca, Thierry Wolton, Sandu Hanganu, Raluca Ursachi, Alexandre Herlea, Radu Portocală, Svetlana Dimitrova, Lise Herman, Jean-Charles Szurek. Evenimentul a fost organizat de asociaţiile Fundaţia Memorialul Sighet şi Casa Românească, ambele din Paris, cu sprijinul Maison de l’Europe şi al preşedintei acestei instituţii, Catherine Lalumière. Casa Europei a fost o gazdă mai mult decît simbolică, atîta vreme cît s-a vorbit despre moştenirea pe care regimul de dinainte de 1989 a lăsat-o în ţări precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, şi despre percepţia Europei occidentale asupra acestei moşteniri comune.

În ce mod trecutul devine o sursă identitară vie, iar memoria un agent formator, structurant? Ca să afirmi, precum Ana Blandiana, că „Memoria este scheletul societăţii. Fără memorie, un popor devine populaţie“ înseamnă să crezi într-o pedagogie a memoriei: memoria poate fi învăţată, memoria poate fi construită, mai ales cînd grozăvia faptelor te face să le refulezi. Înseamnă deopotrivă să te sprijini pe memorie ca pe un proiect de societate, în care punerea în comun e mai întîi o expiere (a demonilor) şi mai apoi baza pentru a putea fi împreună în cunoştinţă de cauză. A şti, a nu mai oculta devine un program politic – pentru că e etic – în democraţie. De 20 de ani de cînd există, Memorialul de la Sighet e, desigur, un muzeu al comunismului, primul în Europa. Dar e, în aceeaşi măsură, un laborator de memorie care face posibil viitorul, ca proiect comun. În timp ce scriitorii şi istoricii se întrebau, la masa rotundă de la Paris, de ce Europa occidentală pare să fi recunoscut cu atîta inerţie amploarea răului reprezentat de comunismul totalitar, în sală, un obiect trecea din mînă în mînă, era pipăit, atins cu sfială, înfrigurare sau incredulitate, cu fiori.

Inerţia Europei occidentale: „Ca şi cum păcatele unei lumi ar putea şterge crimele celeilalte.“

Istoricul comunismului Stéphane Courtois a evocat, la Paris, fabuloasele întîlniri între disidentul rus Vladimir Bukovsky şi tinerii veniţi la una dintre ediţiile Şcolii de vară de la Sighet. Şi-a amintit apoi de incredibila inerţie a Consiliului Europei, care, pe 25 ianuarie 2006, n-a întrunit majoritatea necesară de voturi – două treimi din plen – pentru a aproba recomandarea Rezoluţiei 1481, privind „condamnarea crimelor comise în numele comunismului“.

Peste trei ani, printr-o rezoluţie adoptată pe 2 aprilie 2009, Parlamentul Europei avea să considere totuşi că Europa nu va ajunge la unitatea dorită decît printr-o „asumare a istoriei, prin recunoaşterea regimurilor fasciste şi comuniste ca făcînd parte din moştenirea comună şi printr-o dezbatere publică privind crimele pe care acestea le-au comis secolul trecut“. Parlamentul Europei recomanda, în consecinţă, crearea unei „platforme a memoriei şi a conştiinţei europene“, care să stimuleze cercetările asupra regimurilor totalitare, între care Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet reprezintă, în opinia lui Stéphane Courtois, un model pentru toată Europa. Pentru Ana Blandiana este clar însă că acceptarea, în 1993, sub egida Consiliului Europei, a proiectului primului memorial al victimelor comunismului – cel de la Sighet – a fost momentul din care, din punct de vedere instituţional, Europa a acceptat perspectiva victimelor comunismului asupra istoriei. „Asta nu înseamnă că acest punct de vedere este majoritar şi mediatizat, dar e sigur că se află în progres. Mecanismele de funcţionare a instituţiilor europene fiind profund democratice, rotaţia la conducerea lor a unor reprezentanţi anticomunişti din fostele ţări comuniste contribuie la această evoluţie. Invitarea Memorialului Sighet la Parlamentul European, în 2011, cu expoziţia «Memoria ca formă de justiţie» nu e fără legătură cu faptul că preşedinte al Parlamentului era Jerzy Buzek, un polonez provenit din Solidarnosc“, explică Ana Blandiana. Cu acea ocazie, Jerzy Buzek i-a numit pe foştii deţinuţi politici din Est „adevăraţii eliberatori ai Europei“. Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului de la Sighet, vorbeşte despre o retorică tragică a cifrelor: dacă în anii ’90, puterea politică vorbea de 10.000 de victime ale comunismului, în România, după 20 de ani de cercetări în cadrul Memorialului Sighet, sau în urma altor gesturi fundamentale, cum a fost crearea CNSAS în 2005, cifra s-a multiplicat vertiginos, tragedia are cîteva zerouri în plus. În cartea sa – Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populaţiei concentraţionare (1945-1989), apărută în 2006, Romulus Rusan ajunge la concluzia că numărul total al victimelor directe ale comunismului urcă la două milioane.

Cum se explică însă sentimentul destul de pronunţat că, după aproape 25 de ani de la prăbuşirea totalitarismului comunist din Est, ar exista încă un clivaj între Est şi Vest în privinţa citirii istoriei, din punctul de vedere al victimelor comunismului? Thierry Wolton, scriitor şi profesor universitar, pune degetul pe rană: „Dincolo de impresia că, de fapt, comunismul n-a fost învins, ci s-a prăbuşit singur, există o complicitate psihologică, de nemărturisit. Este vorba de fascinaţia faţă de un sistem care reuşeşte cu perfecţiune controlul social – acesta este, pînă la urmă, visul oricărui om politic.“ Pentru Ana Blandiana, clivajul în privinţa modului de a recepta la justa proporţie crimele comunismului n-ar fi atît între Est şi Vest, cît în interiorul fiecărei ţări din Est, între cei ce vor să meargă spre Vest şi cei ce vor să-şi continue vechiul drum: este cazul Ucrainei sau al Republicii Moldova. „E adevărat că, pe de altă parte“ – recunoaşte Ana Blandiana – „în Vest există un climat intelectual cu precădere universitar, de extremă stîngă, care încearcă să recupereze cît mai mult din comunismul sfărîmat odată cu căderea zidului de la Berlin şi nu se sfieşte să-i eludeze crimele. Atunci cînd nu este vorba de rea-credinţă şi manipulare politică, acest curent mi se pare un fel de răzbunare, pe cît de naivă, pe atît de iresponsabilă, pe inechităţile sociale ale capitalismului. Ca şi cum păcatele unei lumi ar putea şterge crimele celeilalte.“

Ce fel de memorie poate crea justiţia?

În România, vidul moral lăsat de neaplicarea legii lustraţiei a generat o întîrziere de proporţii în posibilitatea de a mai face justiţie la scara vieţii omeneşti: „La nivelul omului de pe stradă – din Apus, ca şi de la noi –, este inacceptabil ca pensia unui fost torţionar să fie de 5-10 ori mai mare decît aceea a victimelor sale“, exemplifică Romulus Rusan. „Legile biologice (dispariţia prin vîrstă) nu atenuează, ci amplifică fenomenul, şi odată cu el revolta, căci, ca urmare a bolilor primite în detenţie, victimele rămîn tot mai puţine (de ordinul miilor), în timp ce foştii lor torţionari devin, comparativ, tot mai mulţi“, punctează fondatorul Memorialului Sighet.

Pentru Raluca Ursachi, dr. în Ştiinţe Politice la Sorbona, în acest domeniu, urgenţa este maximă: „Singura şansă de a avea procese este de a încadra faptele torţionarilor drept crime imprescriptibile: genocid şi crime împotriva umanităţii. Au fost făcuţi paşi în acest sens, la Bucureşti, împotriva unor torţionari. Să sperăm că va mai fi încă timp pentru organizarea unui proces public în care să se spună lucruri importante.“ Aceasta ar fi varianta unei justiţii „normale“, care judecă crime individuale, caz cu caz. „Dar corespunde această justiţie realităţii pe care ar trebui s-o ordoneze? Crimele comunismului nu au fost atît individuale, cît sistemice. Or, justiţia ocultează această dimensiune instituţională a crimelor, dimensiunea lor propriu-zis politică“, e de părere Raluca Ursachi. Cercetătoarea atrage atenţia asupra faptului că există pericolul de a se crea o falsă memorie: „CNSAS-ul a funcţionat foarte eficient în ce priveşte dezvăluirea informatorilor civili – mult mai multe nume, mult mai multă dezbatere publică – şi de aici – o memorie tot atît de falsificată a trecutului. S-ar crede că aceşti informatori au fost principalii responsabili pentru comunismul din România. Marele absent este PCR – din care s-au judecat capetele vizibile în zilele de după Revoluţie, după care s-au aşternut tăcerea şi uitarea. Structurile politice ale partidului-stat au rămas neexaminate şi neînţelese.“

Consecinţa ar fi diabolizarea comunismului ca expiere colectivă facilă, de suprafaţă: „Toată lumea e astăzi anticomunistă. Cultivarea imaginii unei Securităţi atotputernice şi atotştiutoare justifică şi imaginea victimară, şi imobilismul sau laşităţile trecute, şi importanţa pe care o acordăm dosarelor lor (care decid în continuare cine a fost «pur» şi cine nu în societatea românească). Un totalitarism zdrobitor şi un dictator inept furnizează scuze tuturor: toată lumea, în aceste condiţii, a avut de suferit, toată lumea a rezistat (în tăcere). România viermuieşte de anticomunişti postcomunişti“, sintetizează Raluca Ursachi.

O broderie neverosimilă

I-am întrebat pe fondatorii Memorialului ce ar fi vrut să facă în plus în cei 20 de ani de cînd Centrul de documentare şi studii de la Sighet produce memorie, cu zeci de cărţi publicate, cu zeci de întîlniri şi conferinţe ţinute la Sighet sau în alte spaţii. Romulus Rusan ar fi dorit să poată impune introducerea unor manuale de istorie „convingătoare, concrete şi pasionante“, deplîngînd înlocuirea istoriei, în şcoli, mai curînd cu politologia sau sociologia. Ana Blandiana şi-ar fi dorit ca Şcoala de vară de la Sighet să atragă mai mulţi tineri din Vest, „pentru ca, la vîrsta sensibilităţii adolescentine, să descopere o istorie pe care au avut norocul să nu o trăiască, dar pe care trebuie să o înţeleagă, pentru a-şi putea construi corect propria devenire“, într-o Europă în sfîrşit unită, chiar şi în obsesiile ei cele mai dificile.

Dar cea mai mare satisfacţie, în ordine umană, în urma creării Memorialului? Răspunsul Anei Blandiana este nu numai o profesiune de credinţă, ci şi un argument sublim pentru convingerea că nu, în România nu mai poate avea loc un memoricid: „Îmi place, cînd merg la Sighet, să stau la intrare, să privesc vizitatorii. Este de-a dreptul fascinant cît de deosebiţi sînt cei care intră, de cei care ies. Par, pur şi simplu, alt tip de fiinţe. Indiferenţa sau curiozitatea de pe figurile celor care sosesc şi se grăbesc să intre, să vadă un muzeu, să bifeze un program cultural sau ştiinţific, să treacă mai departe la următorul obiectiv turistic, se transformă, de cele mai multe ori după cîteva ore, într-o experienţă aproape existenţială. Figurile celor care ies sînt transfigurate de descoperirea unor adevăruri mai mult decît intelectuale, a unor sensuri pe care nu le bănuiau sau, în orice caz, nu bănuiau că pot deveni personale, de natură să le influenţeze perspectiva asupra lucrurilor. În asemenea momente, simt că deceniile furate istoriei literare au rodit ceva mai important decît cărţile.“

În timp ce istoricii, cercetătorii şi scriitorii se întrebau, la masa rotundă de la Paris, de ce Europa occidentală pare să fi recunoscut cu destulă inerţie amploarea răului reprezentat de comunismul totalitar, un fel de broderie neverosimilă, de o frumuseţe sfîşietoare, trecea, în public, din mînă în mînă, era pipăită cu sfială, cu fiori. O faşă-pansament, pe care cineva a cusut zeci de cuvinte, zeci de poezii. Adus de la Memorialul Sighet pînă la Paris, obiectul miraculos era mărturia concretă a unui fenomen românesc, rezistenţa prin poezie, în inchisorile comuniste. Am descifrat, într-un colţ, cine şi cînd s-a salvat prin poezia cusută în detenţie pe un bandaj: Ana, 1958.

Cristina Hermeziu este jurnalistă.

Foto: wikimedia commons

O mare invenție – contractul social jpeg
O iluzie a lui Benjamin Constant
Partitura globalizării, interpretată cu patos în multe universități și în diferite cercuri de activiști din lume, are ca laitmotiv potențialul tehnologiei de a uni oamenii și de a înlătura diferențele de mentalitate, dincolo de granițele politice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Trenul de Luhansk
Dar ce te faci cînd conducerea țării tale decide că statistica poate fi contrazisă? Ajungi în trenul din Luhansk. Împrăștiat pe marginile unei gropi de obuz, ești contradicție inutilă. Atomi restituiți creației pentru reasamblare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Limitele parodiei
Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.
Frica lui Putin jpeg
Unde este Rusia?
Și, în timp ce Putin pretinde în mod fals că Rusia luptă pentru ființa sa națională, Occidentul, uneori fără să-și dea seama prea bine, luptă (prin susținerea Ucrainei) cu adevărat pentru ființa sa morală.
AFumurescu prel jpg
Închiși în societatea deschisă
Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă?
Ronald Reagan   NARA   558523 jpg
Regina și președintele
Ploaia s-a oprit. Regina Elisabeta a II-a și prințul Philip s-au întors pe iahtul regal, unde i-au găzduit pe președintele Ronald Reagan și pe Prima Doamnă Nancy Reagan. Au sărbătorit împreună aniversarea nunții cuplului prezidențial american.
Iconofobie jpeg
Bucuriile prostului solemn
Prostul solemn este numai individul prezentului. Pe simplitatea sa fermecătoare, gospodărească, emanată dintr-o „filozofie a clipei”, se sprijină, ultimativ, întreaga istorie...
„Cu bule“ jpeg
Bîtă
Cînd ești bîtă, cu un punct din oficiu ai șanse să iei un 5 și cu note mai mari la alte materii poți chiar să treci. Dar ăsta nu e bîtă, e lemn.
HCorches prel jpg
Ce putem face pentru elevii ucraineni
Mă rog, e ceva mai complicat, dar în mare cam acestea sînt condițiile.
p 7 Cicero WC jpg
Capitalismul și regina
Monarhia poate fi criticată din multe puncte de vedere. Dar faptul că Elisabeta a II-a s-a privit pe sine într-o lumină smithiană și s-a străduit să fie un exemplu de simț al datoriei și de abnegație, pentru a domoli patimile populare, nu poate fi negat.
Un sport la Răsărit jpeg
Meciurile de tipul celui dintre Anamaria Prodan și Laurențiu Reghecampf pot deveni mai interesante decît cele de fotbal?
Nu, stimabililor, toată ţara e un banc prost. Începeţi de la vîrful ei şi apoi să vă mai văd că strîmbaţi din nas la chivuţele astea!
Comunismul se aplică din nou jpeg
Canalele subterane peste care s-au creat universitățile
La Bologna se suprapun mai multe rînduri de civilizații, etruscă, celtă, romană, și apoi medievală, renascentistă și modernă.
Washington Gas service pnp hec 14600 14697v 02 jpg
Cine ajută pe cine
Pe subiectul energiei, România nici dacă ar vrea nu ar putea să ajute statele membre. De ce?
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Vladimir Putin se micșorează
Cere respect și primește dispreț. Sau, în cel mai bun caz, indiferență. Evenimentul istoric la care asistăm cu toții azi este micșorarea lui Vladimir Putin.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Note, stări, zile
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.
Frica lui Putin jpeg
Secolul XX continuă
Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ungaria – afară din UE și NATO!
Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.
lossy page1 640px Winston Churchill LCCN2006687122 tif jpg
Regina și prim-ministrul
Peste zece ani, în 1965, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a ocolit cu stil și grație protocolul, care spunea că suverana trebuie să ajungă ultima la orice ceremonie, sosind la funeraliile lui Winston Churchill înaintea familiei acestuia. În semn de prețuire.
Iconofobie jpeg
Pledoarie à contrecœur
Exact așa s-a întîmplat! Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității.
„Cu bule“ jpeg
„Umpic”
Dacă româna nu ar fi o limbă standardizată, cu registre cultivate, ci doar una de circulație orală, cu multe instabilități și variații, umpic ar putea deveni relativ repede un nou cuvînt. Nu e cazul, desigur.
HCorches prel jpg
În pași de dans
Și chiar dacă sînt conștient că nu în toate liceele funcționează în acest fel, acolo unde lucrurile se întîmplă astfel pașii de dans ai unui eveniment de divertisment pot deveni, iată, cîțiva pași pe drumul vieții, într-o manieră formativă.
p 7 WC jpg
Recviem pentru un imperiu
Întrebarea care rămîne este în ce măsură durabilitatea Comunității Națiunilor a depins strictamente de longevitatea regretatului monarh și în ce măsură va putea fi ea menținută de succesorul reginei.
Un sport la Răsărit jpeg
După Serena, acum și Roger? Se încheie o eră?
Federer, în sine, era un sport. Sînt oameni care locuiesc într-un sport şi alţii care invită, ba nu, ordonă unui sport să locuiască în ei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cînd ajungi să crezi în propria cacealma
De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.

Adevarul.ro

Pasarela maritimă 2 FOTO mariana iancu JPG
Pasarela din Mamaia, construită acum zece ani, a devenit un pericol pentru turiști și constănțeni
Pasarela regală din Mamaia, inaugurată în 1935, a ajuns ruină. Aceeași soartă o are și pasarela maritimă din centrul stațiunii, construită cu zece ani în urmă, în vremea mandatului lui Radu Mazăre.
 Mobilizare partiala - rusi trimisi la razboi FOTO Profimedia
Belarusul se confruntă cu o creștere a infracțiunilor în zonele de pregătire a noilor recruți ruși: De ce tace Lukașenko
Numărul infracțiunilor, incluzând violuri și crime, a crescut în zonele din Belarus care găzduiesc recruți ruși aduși recent pentru a fi pregătiți pentru războiul din Ucraina.
Xiu Fang Ke jpg
Motivul șocant pentru care o chiriașă l-a ucis cu ciocanul pe proprietarul locuinței în care stătea
O femeie din Massachusetts, SUA a fost trimisă în judecată miercuri, fiind acuzată că l-a lovit până la moarte pe proprietarul locuinței unde stătea cu chirie.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.