Mobile Journalism – despre gramatica lumii de azi
Ce e un selfie? Cîțiva moraliști se vor încăpățîna să spună că un selfie este exacerbarea tehnologică a impulsului narcisiac al fiecăruia. Alți preopinenți mai pragmatici, specialiști în gramatica lumii tehnologizate de astăzi, vor răspunde că un selfie este „persoana întîi pe telefonul mobil“. Ce este un smartphone? O proteză a corpului uman, s-ar putea răspunde, fără de care interacțiunea individului cu lumea nu mai e azi de gîndit. O altă definiție este posibilă, una care, aplicată unei meserii bine înrădăcinate în formele și mijloacele ei clasice de expresie, ajunge să o redefinească aproape cu totul. La Ambasada României de la Paris a avut loc recent prima ediție a întîlnirilor profesioniștilor francofoni care produc materiale video pe telefonul mobil.
Telefonul mobil „inteligent“ a devenit o microstație de televiziune, autonomă și individuală, de buzunar. A apărut și un nou cuvînt, un barbarism tehnic, util în măsura în care desemnează o realitate evidentă, o practică vie în societate: un MoJo este „un jurnalist-mobil“, ca prescurtare de la englezescul Mobile Journalism. Un MoJo este un jurnalist care produce informație video în mod „solitar“, grație telefonului mobil performant, un instrument din ce în ce mai sofisticat, capabil prin funcțiunile sale să înlocuiască o echipă de tehnicieni. Perspectiva de reflecție pe care o deschide n-are relevanță dacă se rezumă la una de lamentare, de genul profesia de jurnalist va muri, de vreme ce cu smartphone-ul în buzunar, oricine se poate improviza jurnalist. E adevărat că democratizarea și accesibilitatea acestui instrument alternativ de produs conținut cu potențial jurnalistic a deschis calea jurnalismului „participativ“, cu toate mizele, dar și deviațiile sale: spre exemplu, monetizarea discutabilă deontologic a imaginilor surprinse în momentul unui atac terorist, pentru a profita de aviditatea concurențială a televiziunilor clasice, gata să cumpere cu bani buni imagini de amator, pentru a avea exclusivitatea difuzării și a cîștiga audiență. Tranzacții de acest gen s-au făcut la lumina zilei pe trotuarele Parisului, cu teancuri de bani oferiți pe loc și la vedere, după atacurile teroriste din 13 noiembrie 2015, cînd jurnaliști de la o televiziune anglo-saxonă au plătit pînă la 1000 de euro pentru imaginile unor corpuri însîngerate, victime ucise de teroriști la terasele Parisului.
MoJo propune înainte de toate un spectaculos jurnalism video de imersiune și un inedit jurnalism video de hiperproximitate. Cînd din lumea întreagă revoluțiile, protestele de stradă – cîți au fost? ce spuneau manifestanții? – se autopovestesc azi live cu o „cameră-stilou“ și cu un „ecran-scriitor“, viața civică pare instantanee și i-mediată. Cînd războiul din Siria e trăit hiperemoțional, în ritmul nesigur și autentic al posesorului de mobil care-și filmează propria fugă dintre zidurile bombardate care cad în jur, nu viața și ororile ei, ci moartea e cea documentată în direct, i-mediat. O revoluție! Ce consecințe are modul de a produce și de a consuma știre și realitate prin așa-numitul „mobtext“ – conținut jurnalistic produs cu telefonul mobil? Problematizări de acest gen au avut loc la o foarte interesantă primă ediție a evenimentului „Rencontres francophones de la vidéo mobile“, găzduit de Ambasada României din Paris și organizat de Samsa.fr, o structură de consiliere pentru tranziția la tehnologiile numerice. La eveniment au participat jurnaliști, universitari, sociologi, studenți la jurnalism, videaști și producători de kit-uri de filmare cu smartphone din Anglia, Belgia, Elveția, Franța, Irlanda, România, Spania, Tunisia.
Dezbaterile, intervențiile, reflecțiile profesioniștilor în domeniu au alternat cu excelente scurte video-filme de cîteva secunde pînă la un minut, realizate exclusiv cu telefonul mobil, cele mai multe premiate sau participante la festivalul MobileFilm.fr, fondat în Franța în 2005 de Bruno Smadja. Conștientizînd faptul că e un instrument alternativ de expresie, dar unul de sine stătător, care implică un savoir-faire, o gramatică și o estetică proprie, jurnalismul clasic îl recuperează în mod accelerat și inteligent. Eric Scherer, director al departamentului Prospective, France Télévisions (televiziunea publică franceză), e convins că mass-media tradiționale sînt obligate să se realfabetizeze, pentru a integra gramatica, sintaxa și vocabularul acestei noi media, reprezentată de MoJo. În timp ce, spre exemplu, canalul de televiziune informativ BFM TV și-a echipat integral reporterii cu kit-uri de filmare smartphone, un post de radio informativ precum France Info a impus chiar o emisiune live MoJo. Pentru L’instant detox – emisiune interactivă de fact-checking –, jurnalistul Julien Pain coboară în stradă cu un echipament de filmare discret pentru a interacționa în același timp cu francezii obișnuiți, pe trotuar, dar și cu cei care-l urmăresc pe rețelele sociale simultan, în jurul unui subiect de societate, de obicei plin de clișee și de informații false, toxice. Difuzată (sistematic) live pe rețelele sociale, una dintre ediții i-a adus un public de 200.000 de privitori în direct.
Potrivit unei aserțiuni deja clasicizate în cultura mass-media, cu impact de lege, „canalul, media este mesajul“, de la Marshall McLuhan citire. Noul mod de expresie MoJo ne orbește cu avantajele sale: să produci conținut mediatic cu telefonul mobil e mai puțin greoi, mai puțin invaziv, mai puțin intruziv, mai intim, mai autentic, mai reactiv. Ceva se schimbă însă fundamental, și anume raportul jurnalistului-mobil cu subiectul său, cu care se confundă aproape osmotic prin natura discretă a instrumentului, subiect la care participă, și pe care îl trăiește în hiperproximitate: discreția instrumentului face din reporterul MoJo un martor al evenimentului sau un actor, un participant? În ce mod se modifică acel storytelling – povestea – prin faptul că e rostită cu mult mai aproape de subiect, și-a pus întrebarea Laurent Keller, director al Leman Bleu TV din Elveția, primul canal local de televiziune din lume care și-a produs emisiunea informativă integral și exclusiv cu smartphone. Suspiciunea că montajul, în televiziunea cu mijloace clasice, presupune o minciună, o manipulare a informației, dispare în live-ul MoJo a fost de părere Aurelien Viers, redactor-șef al polului vizual al Obs, dar în același timp jurnalistul-mobil, integrîndu-se în peisaj, fiind în imersiune, are obligația dificilă de a aduce context, fiind pe moment la fel de vulnerabil ca orice alt actor al evenimentului pe care îl scrutează la firul ierbii. Dacă se spune că funcția creează organul, acest nou gadget de tehnologie jurnalistică, ușor, creator de autonomie, de libertate de mișcare, încurajează cu preponderență transmisiile live și imersiunea. Dar un live în MoJo te obligă să respecți și să împrumuți codurile (naturalețea) subiectului tău, iar cum posibilitatea de distanțare e minimă, în anumite contexte reflexul de neutralitate, sau de disociere, obligatoriu deontologic, e mai greu de exersat: reporterul, fie el MoJo sau nu, solitar – înarmat cu kit-ul său de filmare cu smartphone-ul sau, dimpotrivă, înconjurat de o întreagă echipă și de greoiul dispozitiv al camerelor de filmat clasice, ambii au datoria să se dezică și să condamne, spre exemplu, eventualele opinii rasiste ale unui interlocutor oarecare.
„Canalul este mesajul“ și în sensul în care noile tehnologii cuceresc și de-limitează teritorii tabu din societate. Dreptul de a informa în stradă și din stradă nu era deloc o banalitate în Franța acum zece ani, iar jurnalismul de investigație datorează enorm, oriunde în lume, practicii de a filma cu camera ascunsă a unui discret instrumentar jurnalistic. Pe de altă parte, practica din ce în ce mai curentă a MoJo și mariajul acestuia cu rețelele sociale – Facebook, Snapchat etc. – distorsionează raporturile între dreptul la viață privată, dreptul la transparență și la informație.
Laurence Allard, sociolog al tehnologiilor numerice, a subliniat o caracteristică a modului de a produce și de a consuma știri sau realitate MoJo: e o promisiune de efemer, dar în aceeași măsură este și o ingerință în timpul nostru, pentru că live-ul rețelelor sociale și al actorilor ei, pe de o parte, și simplitatea dispozitivului, pe de alta, ne programează și condiționează fie producerea de conținut Mojo, fie receptarea acestuia. Deși n aveam intenția, sfîrșesc prin a fi spectator mai mult sau mai puțin reactiv pe telefonul mobil la o transmisie live, pentru că un avertizor pîlpîie persuasiv. Deși nu era prevăzut, scot telefonul, filmez și transmit live o scenă, din noianul de alte situații efemere și anonime, pentru că instrumentul e prea la îndemînă, democratic și ușor de folosit.
Orice tip de eveniment se pretează la a fi povestit în mod MoJo? Ce modalități de narațiune video ne impune sau ne obligă să inventăm telefonul mobil? Avem nevoie să fim tot timpul conectați la un live video mobil? A uita de cameră, a ignora că o cameră filmează garantează o informație mai lizibilă? Noul mod de expresie MoJo ne face mai informați sau mai dependenți de informație?
Dacă profesioniștii din jurnalism prezenți la dezbaterile de la Paris au fost cu toții de acord că MoJo obligă la mai multă creativitate, promițînd un public mai tînăr și un feedback instantaneu, prima întîlnire a francofonilor care produc materiale video pe telefonul mobil a fost relevantă și din perspectiva interesului pentru a dezvolta o pedagogie și o reflecție filozofică în jurul culturii MoJo. În acest context rămîne remarcabil faptul că România de la Paris, prin ambasadorul Luca Niculescu și echipa sa, a inițiat și a găzduit în premieră aceste dezbateri în fază cu lumea de mîine: „Cred că niciodată nu a mai fost atîta tehnologie ultramodernă în Palatul de Béhague, iar participanții chiar remarcau contrastul dintre locul plin de istorie și echipamentele hi-tech instalate în toate colțurile clădirii. Au venit sute de ziariști (și nu numai) din lumea francofonă, din Europa și Africa. România a fost reprezentată de toți jurnaliștii români care lucrează la Paris. Pentru noi a fost și o ocazie de a vorbi despre România, de a evidenția IT-ul românesc și viteza extraordinară cu care se dezvoltă“, a sintetizat Luca Niculescu.
Informația ne parvine azi prin intermediul telefonului mobil, imaginarul nostru e populat de imagini produse, difuzate, formatate de telefonul mobil. Ca societate, putem fi în fază cu noile tehnologii, cum e în bună măsură România, și, în lipsa unei distanțe critice, putem fi în același timp prizonierii noilor tehnologii. Mai inteligenți decît cele mai inteligente instrumente nu sînt decît oamenii care le pun sub lupa dezbaterilor.
Cristina Hermeziu este jurnalistă. În 2005 s-a stabilit în Franța. Cea mai recentă carte publicată: Parisul nu crede în lacrimi, Junimea, 2016.
Foto: wikimedia commons
