„Vorbim de fragilitate, dar ce e dincolo de ea?“ – interviu cu Mircea CANTOR

Mircea Cantor nu mai are nevoie de România. România îl urmează însă, orice ar face el, artist al lumii, care, la 35 de ani, ascultă cu un zîmbet de adolescent victorios cum ministrul francez al Culturii, Aurélie Filippetti, îi mulţumeşte la vernisajul expoziţiei personale de la Centrul Pompidou că, în urmă cu 15 ani, a plecat din ţara sa şi a ales Franţa ca scenă de formare şi de exprimare artistică.

În Grădinile Tuileries s-a ridicat o casă tradiţională maramureşeană, încinsă cu un brîu sculptat direct în lemnul cald al pereţilor. Pentru Centrul Pompidou, unde expoziţia personală deschisă pînă în ianuarie 2013 e urmarea premiului Marcel Duchamp decernat în 2011, Mircea Cantor a imaginat o instalaţie uriaşă – o rosace, asamblată din site de cernut făina. Obiectul simplu, esenţial, luat cu sine din universul familial, e aşezat într-o configuraţie care îl arată desăvîrşit universal, cu încărcătură metafizică. Parabola poetică Aşa trece gloria lumii are drept fundal sonor toaca de la mănăstirea Putna. România i-a rămas atît de puternic în fiinţă încît se impune ca o fatalitate.

Mircea Cantor face parte dintre acei aleşi care-şi urmează rostul pe pămînt, oriunde, oricînd: acela de a crea, cu încăpăţînare, cu un soi de autism în faţa lumii care se dărîmă. Iar obiectele sale artistice, stranii poezii vizuale, sînt decantarea lumii în splendida ei destrămare. Mircea Cantor nu mai are nevoie de România, dar vibrează în continuare la toate maledicţiile acesteia, ca un seismograf calibrat pentru nelinişti, semnale de alarmă, nonsens. Pentru România de astăzi, autistă tocmai faţă de artişti, creatori care au ştiut să-i sublimeze dimensiunea universală – precum, între alţii, Mircea Cărtărescu –, internaţionalul Mircea Cantor, celebru şi modest, e cel mai frumos exemplu că identitatea românească nu poate fi o directivă a culturii de stat. Cel mai mare serviciu adus românilor care trăiesc în afara ţării (şi care s-ar afla, spune-se, în pericol de a-şi pierde identitatea românească!) ar fi ca instituţiile româneşti să fie lăsate să aibă competenţa necesară pentru a promova doar artă, artişti, scriitori de talent şi atît. O sită supranaţională cerne oricum zgura de aurul fin. Pe scena internaţională, la scara unei vieţi, sita e piaţa, gustul momentului, confruntarea cu valorile canonice. La scară de generaţii, sita e proba timpului. Degeaba o ciuruim nervos, ca să treacă mai mult, mai repede, tot.

O sită ciuruită e cea mai violentă imagine a eşecului – spune Mircea Cantor. (C. H.) 

E suprarealist şi se întîmplă în mijlocul Parisului, lîngă Luvru, în Grădinile Tuileries, pe o ploaie vioaie: instalaţia dumneavoastră reprezentînd o casă maramureşeană din lemn, în mărime naturală, tocmai este montată de un grup de meşteri, lucrători în lemn, veniţi din România. Se intitulează Prag resemnat. De ce?

Arată o stare a lucrurilor, în faţa cărora ne resemnăm, de parcă nu mai avem forţa să le rezistăm. Motivul principal, casa tradiţională românească, îl port în mine din 2007, de cînd tot umblu prin Maramureş: m-a impresionat acest savoir faire românesc, lucrul cu lemnul, inevitabil sînt lucruri care te influenţează. În realitate, sînt case pe ducă, pe care le cumpără străinii, le dezmembrează, iar în locul lor apar tot felul de palate. Motivul funiei, pe care l-am mai folosit pe poarta mea, e reprodus pe bisericile de lemn din Maramureş, dar nu numai acolo, ci şi în zona mea, în Bihor, erau funii. Simbolul trimite la un fel de unitate, de solidaritate şi de consolidare a unei comunităţi. Funia o întîlneşti, evident, şi la alte civilizaţii, culturi, începînd cu babilonienii, egiptenii, apoi culturile europene, şi vorbeşte de ceva care se leagă, se ţine împreună. Am luat motivul şi am vrut să-l duc mai departe. Am ambalat cu ea toată casa.

Aţi încins casa...

Exact, am încins-o, aşa cum te încingi la brîu cu o funie. Şi are şi dublă semnificaţie în româneşte. E o casă abandonată, dar e o casă frumoasă. E o frumuseţe tragică.

De ce e o casă abandonată? Aţi încins-o cu brîul, dar ea se destramă...

E pe cale să se destrame, ca tot mai multe modele care aveau o legitimitate socială. Azi nu mai contează să ai familie, contează să reuşeşti mai mult decît e reuşita de a avea o familie. Nu mai contează să ai familie, ci contează dacă eşti sau nu cunoscut. E un dezechilibru profund. În imaginea casei există un lucru puternic vizual. Cînd te gîndeşti la o casă, ai în minte un pătrat şi un triunghi. Ce adaugi la această imagine? Nu e doar o joacă. Există evident o notă etnografică, dar şi ceva care poate rezona, la nivel subconştient, cu anumite rădăcini pe care toţi le avem, indiferent de cultură.

La vernisajul de la Centrul Pompidou spuneaţi că expoziţia de acolo, urmare a premiului Marcel Duchamp în 2011, este portretul dvs. la 35 de ani. Fiecare lucrare include, artistic, obsesiile dvs. Ce vă nelinişteşte la 35 de ani?

Sînt de fapt preocupări şi sînt experimente. Nişte căutări care devin nelinişti, cum spuneţi, dar trebuie să aibă şi ceva catharsis în ele. Temele sînt legate de fragilitatea corpului, a vieţii, a acţiunilor noastre. Sînt lucruri legate de putere şi de relativitatea puterii – care azi e, mîine nu e. Arată şi preocuparea de a transcende dincolo de toate aspectele pe care le vedem. Vorbim de fragilitate, dar ce e dincolo de ea? Vorbim de gloanţe, dar ce e dincolo de violenţa care se exprimă prin ele? Viziunea mea e, pînă la urmă, în limbaj. E un proces de rafinare în arta vizuală. Limbajul verbal nu e atît de cizelat.

În lucrarea video Sic transit gloria mundi asistăm la o ceremonie misterioasă: un cerc de femei îngenuncheate, cu palma întinsă, primesc din partea unei alte făpturi un fir căruia i se dă foc şi care arde într-o clipită. Fundalul sonor e dat de ritmul obsedant şi tensionat de toacă, cea de la mănăstirea Putna. E firul vieţii? Fragilitatea timpului care ni se dă şi forţa care stă în incandescenţa sa?

Important e să glosăm cît vrem, pentru că sînt lucruri care ne ating pe fiecare în parte. Da, am plecat de la secvenţa adevărată, care există şi astăzi la Vatican, în care călugărul vine în faţa papei şi arde firul spunînd „Sic transit gloria mundi“ (Aşa trece gloria lumii). M-am întrebat ce-i cu acest gest care se întîmplă încă aidoma în secolul nostru. Am pornit de la el pentru că era vorba despre prima mea expoziţie la Roma, unde filmul a fost prezentat, pentru prima oară de altfel, la Muzeul Contemporan de Artă. Mi-am dat seama că există o altă condiţie a noastră ca oameni, care ne aminteşte în mod foarte direct de efemeritatea şi de trecerea acestei lumi – şi anume cerşetorul. O figură prezentă din Antichitate pînă astăzi în diferite contexte şi limbaje, literatură, pictură, în Biblie, e o figură centrală şi profundă. Ne arată condiţia noastră, a tuturor. Nu trebuie să stai cu mîna întinsă pe stradă cerşind, sau în faţa bisericii, ca să te numeşti cerşetor. Noi sîntem cerşetori din naştere, cerşim dragostea mamei, iubirea celor din jur, cerşim mîncare. Cînd ne e foame, urlăm – e o formă de a cerşi, în fond. Cînd apare prima dorinţă e o formă de a cerşi. Între a cere şi a cerşi diferenţa e de o muchie.

Există un personaj care nu pare să cerşească. Femeia din mijlocul cercului care împarte aţa-dinamită tuturor cerşetoarelor.

E pentru mine un contrast. Vanitatea, mîndria se află de partea celei care dă. Dar ce dă? Ceva care trece. Dă un fir pe care îl aprinde după aceea. Contrastul între umilinţa cerşetorului şi vanitatea celui care dă. Nu ştii dacă va fi primit darul. Ce ai în inima ta? Rămîne o deschidere.

Practic, între cei care cer şi cei care dau relaţia nu are loc. Toată viaţa cerem şi dăm, e un comerţ fără nici un profit? În filmul dvs. nu există o comunicare între a cere şi a da.

Nu vreau să soluţionez relaţia. Eu sînt acolo ca să pun probleme, să trag un semnal de alarmă. Miza este de a fi capabil să dau un răspuns vizual, artistic. Nici nu vreau să fie comunicare. Comunicarea e între tine şi film, se întîmplă în tine.

Într-o altă instalaţie, ca o mandală uriaşă, aţi folosit site de cernut, unele fiind găurite de gloanţe. Aţi plecat iarăşi de la un obiect esenţial, simplu, direct.

Sita e a cerne şi a discerne. Limba română are subtilităţi pe care obiectele mele artistice le poartă şi transcend. O sită găurită e însă ceva fatal. E imaginea fatalităţii. Sita e găurită prin natura ei de filtru. Cînd e ciuruită, e atît de violent, încît e un impas total. Verbul „a ciurui“ înseamnă „a distruge“.

În Epic Fountain aţi închipuit trei coloane de o eleganţă luminoasă, torsade de trei metri, care respectă spirala ADN-ului. Cînd te apropii, constaţi că sînt formate din ace de siguranţă aurite, puse cap la cap. ADN-ul e obsesia dvs. fertilă...

E pragul umanităţii. De aici vor merge toate, spre bine sau spre rău. Cînd începi să manipulezi genomul uman, al fiinţelor, lucrurile vor devia şi va fi fatal prin comparaţie cu ce ar putea fi benefic. Pentru că n-avem o disciplină interioară, o conştiinţă înaltă, care să ne permită să controlăm ca lucrurile să se îndrepte spre bine. Acul de gămălie m-a inspirat. Acul de siguranţă care ţine lucrurile împreună şi care e un obiect antic, străvechea fibulă reinventată în secolul al XIX-lea. Obsesia care domneşte azi este Security. Nu, n-avem nevoie de siguranţă. Noi avem nevoie de o libertate, una interioară pe care n-o avem şi pe care o defulăm în libertinisme.

Văd aici şi o metaforă a violării misterului care sîntem. Ne vrem cît mai previzibili.

Şi cît mai manipulabili. Să nu striveşti corola de minuni a lumii a lui Blaga. Da, eu pun aceste întrebări. E o responsabilitate morală a artistului să o facă.

În acest moment, în Franţa, România pare să aibă cea mai joasă cotă de imagine. Dvs., artist recunoscut, preţuit, premiat, o simţiţi?

O simt. Prin unele remarci mi se aduce aminte de această imagine dezastruoasă... În acelaşi timp, eu vin cu forţa mea artistică şi asta reuşeşte să transcendă aceste maledicţii politice.

În ce fel comentaţi dvs. aceste maledicţii?

Ce se întîmplă în România e halucinant. Reacţia mea este de stupefacţie: ciupeşte-mă ca să ştiu că nu visez. Nu-mi vine să cred că, după atîţia ani, reuşim fulgerător să facem paşi în urmă. OK, schimbi lucruri. Dar de ce te atingi de cele care funcţionează?

Care vi se pare că este regresul cel mai vizibil din ultimele luni?

Felul în care în trei luni de zile s-a reuşit năruirea imaginii culturii române în străinătate, faţă de anii în care s-a încercat totuşi o construcţie. Vorbesc de imaginea prin cultură. În politică n-am avut niciodată o altfel de imagine. Chiar înainte de scandalul politic al acestei veri, în clişeele şi minţile franceze, România era un cuib nesigur, de oameni profitori, corupţie etc. Nu zic că în Franţa n-ar exista, dar ai şi partea cealaltă, a legalităţii, care e mai accentuată şi care contrabalansează. Dar pe teritoriul culturii asta e catastrofal. Cînd vezi că oameni precum Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Andrei Şerban – oameni care se consideră a fi elita culturii române actuale – au luat poziţie fermă şi, în ciuda acestei poziţii, actuala conducere nu se autosesizează, asta arată rea-voinţă. Sînt cuvinte cu mult mai murdare care ar putea fi folosite, şi spun doar atît – e rea-voinţă. Dacă aceşti oameni, care au adus României – cultural vorbind – imaginea cea mai pozitivă, dacă aceşti oameni sînt nemulţumiţi de ceea ce se întîmplă, atunci întrebarea mea este: tu pe cine contezi, pe cine vrei să mulţumeşti?

a consemnat Cristina Hermeziu  

Foto: M. Cantor