Privirea fraternă a francezilor
Dar sînteţi româncă
Am să încep deliberat cu nişte anecdote, culese în Franţa, printre români şi francezi care au de-a face cu români. Dacă nu prezintă pe tavă adevărul gol-goluţ, în schimb ele coagulează o stare de spirit şi, ştim bine astăzi, condiţiile fac parte din rezultatul experimentului, atmosfera face parte din mesaj.
● O tînără din România, absolventă de Sciences-Po în Franţa, caută să închirieze un mic apartament la Paris. Refuzînd-o drept chiriaşă, proprietara tranşează: „Mlle, vous avez tout faux/Totul pledează împotriva dvs., dră. Mai întîi naţionalitatea: nu numai că sînteţi străină, dar sînteţi româncă. Părinţii: nu sînt rezidenţi francezi şi salariul nu e în euro. Locul de muncă: lucraţi pentru un stat în criză, într-un domeniu fără nici un viitor, cultura.“
● Splendida remarcă a unui cititor de presă franceză pe Internet: „În discursul lor, autorităţile franceze îi numesc Romi cînd e vorba despre măsuri de integrare şi Români cînd e vorba de delincvenţă.“
● Scenă într-un metrou: un magrebin care vituperează împotriva Franţei e gata să se ia de un tînăr care l-ar privi prea insistent – „A, eşti român? Pentru voi e şi mai rău, frate!“.
● Vecinii francezi ai unui cuplu de români, cu ironie şi compasiune: „Aţi venit poate în Franţa ca să aveţi parte de altceva? Ei, n-aţi scăpat!“. La periferia oraşului tocmai se instalase o tabără de ţigani români.
● Etc. etc. Aş mai adăuga faptul că, în ziua cînd Dilema veche mi-a propus subiectul acestui articol, una dintre ştirile de pe Radio France Bleu anunţa că francezii au pus mîna pe o reţea de copii hoţi, aduşi special din România pentru a sustrage, în jurul bancomatelor, banii scoşi de persoanele în vîrstă.
Francezii de origine şi pudoarea republicană
În Franţa migranţii – termen impus în literatura de specialitate şi definit prin opoziţie cu autohtonii – sînt o problemă delicată: dezbaterea publică sau fuge de ea cu graţie, sau o îmbracă într-o terminologie de corectitudine politică sterilă. E vorba de o moştenire încă nedigerată a Franţei postcoloniale, pe fondul mutaţiilor contemporane care au făcut din ţările europene societăţi multiculturale, deschise, în principiu, liberei circulaţii a indivizilor, într-o Europă ideală, puternică economic. Numai că Europa nu e nici puternică economic şi, pînă la criză, nici n-a reuşit să topească multiculturalismul ca mod de a fi împreună la nivelul societăţii, al mentalităţilor. În Franţa, „metisajul“ continuă să fie o provocare pentru societate şi pentru politicieni. În perioadă electorală, tema este instrumentalizată cu nonşalanţă: extrema dreaptă nu ezită să vorbească despre „preferinţa naţională“, în domenii precum accesul la locuinţă sau la un loc de muncă. De remarcat totuşi faptul că, în discursul public, se foloseşte din ce în ce mai puţin formula „les Français de souche“ – expresie pe care corectitudinea politică (sau o anumită pudoare republicană a celor care cred în deviza „libertate, egalitate, fraternitate“) a exilat-o în studiile de sociologie, dar nu a stîrpit-o din mentalitatea oamenilor. E suficient să arunci o privire asupra comentariilor postate de cititori la cîte un articol la temă publicat în Le Figaro sau în Le Monde, pentru a vedea că tensiunea e vie: „francez de origine“ e un statut care are legitimitate în sine, inclusiv aceea de a tria şi de a cere celor care vor să rămînă pe acelaşi sol să se integreze.
Altă practică tabu: în Franţa nu ai voie să faci, în discursul public, referire la etnia unui individ sau a unui grup, sursă sau deja indiciu de discriminare. Îmi amintesc de scandalul pe care l-a provocat, în anumite medii intelectuale, cartea sociologului Hugues Lagrange – Le déni des cultures (Seuil, 2010). Autorul a detaliat mecanismul de (re)etnicizare a cartierelor dificile din Franţa şi a îndrăznit să vorbească despre „moştenirea culturală“ a migranţilor, care cîntăreşte şi ea, în bună măsură, în procesul de asimilare în societatea franceză. Cîtă indignare a putut să suscite, într-o dezbatere televizată, afirmaţia sa că experienţele de integrare ale migranţilor sînt fundamental diferite, cele ale magrebinilor faţă de cele ale africanilor din Sahel sau ale turcilor, în funcţie de modelul cultural moştenit: familiile africane numără mai mulţi copii prin tradiţie, deci din start accesul la educaţie necesită alte mijloace, alte reurse etc. Acelaşi sociolog face o distincţie fină între integrare, care nu e acelaşi lucru cu asimilare, afirmînd că există şi alte forme de integrare non-asimilatoare, care nu eşuează neapărat în comunitarism.
În Europa postbelică, modelul migranţilor ca o comunitate cu drepturi specifice în sînul unei naţiuni primitoare (franceze sau engleze, de exemplu) e inacceptabil politic, dar la nivelul moravurilor şi al mentalităţilor a nega moştenirea specific culturală, străinătatea, alteritatea celor care vin din alt spaţiu e o refulare nocivă, sursă de crispare şi de frustrare de ambele părţi. Sociologul francez operează cu o noţiune foarte interesantă, care nu este nici un eufemism pentru rasă şi nu acoperă nici ceea ce îndeobşte numim minoritate etnică: el vorbeşte despre grup etnocultural, definit drept un „ansamblu uman care are în comun o limbă, moravuri, un teritoriu, o istorie şi se distinge de alte ansambluri umane care revendică o altă moştenire în aceleaşi domenii“. Definiţia nu e însă completă fără un alt aspect: identitatea acestui grup etnocultural este dată nu numai de ceea ce a moştenit cultural (şi aş adăuga, e perceput ca natura sa), ci şi de modul cum este privit de ceilalţi. În varianta negativă – suspiciunea, neîncrederea sau chiar repudierea fac din ei cetăţeni second hand, ilegitimi. Sîntem, într-o anumită măsură, acel tip de emigrant pe care privirea autohtonului ni-l permite să fim. Cîtă excludere, atîta integrare.
„Nu putem suscita din partea migranţilor dorinţa de inserţie fără o politică de recunoaştere care să le dea motive să creadă în echitatea societăţii. A le acorda ajutoare, construind în acelaşi timp neîncrederea în noii veniţi, nu poate decît să genereze comportamente oportuniste faţă de Statul social“ explică Hugues Lagrange (p. 331). Ilegitimitatea emigrantului începe acolo unde se termină legitimitatea autohtonului. Legitimitatea emigrantului este întărită de sistemul de asistare a sa ca emigrant. Pentru că privirea autohtonului îl defineşte ca cetăţean cu alt tip de tratament, căruia i se aplică alte legi, alte decrete, emigrantul se complace în a fi oportunist, pune mîna pe sistem, îl mulge şi-l perpetuează.
Cu ce drept însă am cere francezilor o deschidere (de spirit, fraternă, umanistă, de stînga, creştină, spuneţi-i cum vreţi) într-atît de profundă încît migranţii să nu fie decît nişte fiinţe umane cu eventual altă moştenire culturală în istoria lor, dar de fapt legitimi în Franţa, ca toţi autohtonii? Cu ce drept ne-am indigna că nu-i vor pe romi în şcoli alături de copiii lor, că nu-i vor gard în gard cu ei, că pentru ei românii sînt romi şi romii români? Dar românii? Îi vor pe copiii ţigani în aceeaşi clasă cu ai lor? Îi plătesc şi-i angajează ca pe toţi ceilalţi? Îi vor drept vecini? Pentru români – ţiganii sînt problema Europei. Pentru francezi – problema Europei nu este neapărat problema Franţei. Oropsiţii lumii nu încap toţi, în Franţa. Să mai vadă şi alţii de ei. De-abia le ajung slujbele şi casele pentru ai lor. Dacă se integrează – bine, dacă nu – valea! Cercul vicios e complet.
Angelici şi barbari
Şi totuşi... De trei luni, într-o localitate din departamentul Essonne, în S-E Parisului, s-au instalat două tabere de ţigani, cam patru sute de suflete, expulzate din altă parte, din Bobigny. De trei luni, dezbinarea e pe faţă, la lumina zilei, precum noaptea podoabele luminoase pe felinare. Cîţiva locuitori, împreună cu Asociaţia de Solidaritate cu Familiile Româneşti Rome din Essonne (ASEFRR) au început să facă demersuri pentru a-i şcolariza pe copii. Alţii au început să se întrebe dacă îşi mai pot lăsa propriii copii să se întoarcă singuri de la şcoală. Pentru că primarul a dat un decret care interzice cerşitul în spaţiul public al comunei iar brutarul şi frizerul din cartier au afişat în vitrina lor hotărîrea, cîţiva clienţi s-au jurat că nu le vor mai călca pragul. Surescitate, asociaţiile de părinţi din cele două şcoli au început să argumenteze fiecare de ce cealaltă şcoală ar fi mai potrivită pentru a-i primi pe copiii romilor sau măcar aceştia să fie împărţiţi în mod egal. Oricum, pentru a fi şcolarizaţi, trebuie verificat nivelul lor de cunoştinţe, şi deja pe lista de aşteptare sînt, în Essonne, vreo 250 de copii de migranţi, din Africa şi din spaţiile de limbă portugheză, de ce ar trebui să treacă romii înaintea lor? Între timp, unul dintre proprietarii terenurilor a depus o plîngere şi prefectul a emis un ordin de expulzare a uneia din tabere. Asociaţia umanitară afirmă că primarul, la neliniştea crescîndă a populaţiei, l-a incitat pe proprietar să facă plîngerea, chiar dacă terenul era nefolosit. Crisparea a ajuns la paroxism: cei care îi susţin pe romi au făcut apel la cadastru şi la notar ca să se stabilească dacă tabăra era într-adevăr amplasată pe terenul proprietarului care a făcut plîngere. Francezi care îi acuză pe alţi francezi de „barbarie“ şi „populism“, aceştia din urmă îi acuză pe primii de „angelism“ şi că exercită o etică de paradă, de „compensaţie“.
Francezii sînt un popor uimitor (aruncaţi, vă rog, o privire pe acest blog: http://www.perou-risorangis.blogspot.fr/). Nu-mi dau seama dacă în Franţa, atît de sensibilă deja la problema imigraţiei, individul e mai bun decît societatea sau societatea e mai bună decît individul. Uneori pare că sistemul îi ia în braţe pe venetici, fără ca mentalitatea populaţiei să ţină pasul. Alteori pare că oamenii iau în braţe sistemul, ca să-i ajute pe cei de pripas. Deocamdată, nici un imigrant care va spune că e român nu va trece, în Franţa, neobservat. Integrarea e poveste lungă, cel puţin asta se vede în privirea, atît de fraternă, a francezilor.
Cristina Hermeziu este jurnalistă. A iniţiat şi coordonat volumul Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), care cuprinde confesiunile a 30 de români plecaţi după 1989.
Foto: L. Muntean
