Privirea fraternă a francezilor

Publicat în Dilema Veche nr. 464 din 3-9 ianuarie 2013
Privirea fraternă a francezilor jpeg

Dar sînteţi româncă

Am să încep deliberat cu nişte anecdote, culese în Franţa, printre români şi francezi care au de-a face cu români. Dacă nu prezintă pe tavă adevărul gol-goluţ, în schimb ele coagulează o stare de spirit şi, ştim bine astăzi, condiţiile fac parte din rezultatul experimentului, atmosfera face parte din mesaj.

● O tînără din România, absolventă de Sciences-Po în Franţa, caută să închirieze un mic apartament la Paris. Refuzînd-o drept chiriaşă, proprietara tranşează: „Mlle, vous avez tout faux/Totul pledează împotriva dvs., dră. Mai întîi naţionalitatea: nu numai că sînteţi străină, dar sînteţi româncă. Părinţii: nu sînt rezidenţi francezi şi salariul nu e în euro. Locul de muncă: lucraţi pentru un stat în criză, într-un domeniu fără nici un viitor, cultura.“

● Splendida remarcă a unui cititor de presă franceză pe Internet: „În discursul lor, autorităţile franceze îi numesc Romi cînd e vorba despre măsuri de integrare şi Români cînd e vorba de delincvenţă.“

● Scenă într-un metrou: un magrebin care vituperează împotriva Franţei e gata să se ia de un tînăr care l-ar privi prea insistent – „A, eşti român? Pentru voi e şi mai rău, frate!“.

● Vecinii francezi ai unui cuplu de români, cu ironie şi compasiune: „Aţi venit poate în Franţa ca să aveţi parte de altceva? Ei, n-aţi scăpat!“. La periferia oraşului tocmai se instalase o tabără de ţigani români.

● Etc. etc. Aş mai adăuga faptul că, în ziua cînd Dilema veche mi-a propus subiectul acestui articol, una dintre ştirile de pe Radio France Bleu anunţa că francezii au pus mîna pe o reţea de copii hoţi, aduşi special din România pentru a sustrage, în jurul bancomatelor, banii scoşi de persoanele în vîrstă.

Francezii de origine şi pudoarea republicană

În Franţa migranţii – termen impus în literatura de specialitate şi definit prin opoziţie cu autohtonii – sînt o problemă delicată: dezbaterea publică sau fuge de ea cu graţie, sau o îmbracă într-o terminologie de corectitudine politică sterilă. E vorba de o moştenire încă nedigerată a Franţei postcoloniale, pe fondul mutaţiilor contemporane care au făcut din ţările europene societăţi multiculturale, deschise, în principiu, liberei circulaţii a indivizilor, într-o Europă ideală, puternică economic. Numai că Europa nu e nici puternică economic şi, pînă la criză, nici n-a reuşit să topească multiculturalismul ca mod de a fi împreună la nivelul societăţii, al mentalităţilor. În Franţa, „metisajul“ continuă să fie o provocare pentru societate şi pentru politicieni. În perioadă electorală, tema este instrumentalizată cu nonşalanţă: extrema dreaptă nu ezită să vorbească despre „preferinţa naţională“, în domenii precum accesul la locuinţă sau la un loc de muncă. De remarcat totuşi faptul că, în discursul public, se foloseşte din ce în ce mai puţin formula „les Français de souche“ – expresie pe care corectitudinea politică (sau o anumită pudoare republicană a celor care cred în deviza „libertate, egalitate, fraternitate“) a exilat-o în studiile de sociologie, dar nu a stîrpit-o din mentalitatea oamenilor. E suficient să arunci o privire asupra comentariilor postate de cititori la cîte un articol la temă publicat în Le Figaro sau în Le Monde, pentru a vedea că tensiunea e vie: „francez de origine“ e un statut care are legitimitate în sine, inclusiv aceea de a tria şi de a cere celor care vor să rămînă pe acelaşi sol să se integreze.

Altă practică tabu: în Franţa nu ai voie să faci, în discursul public, referire la etnia unui individ sau a unui grup, sursă sau deja indiciu de discriminare. Îmi amintesc de scandalul pe care l-a provocat, în anumite medii intelectuale, cartea sociologului Hugues Lagrange – Le déni des cultures (Seuil, 2010). Autorul a detaliat mecanismul de (re)etnicizare a cartierelor dificile din Franţa şi a îndrăznit să vorbească despre „moştenirea culturală“ a migranţilor, care cîntăreşte şi ea, în bună măsură, în procesul de asimilare în societatea franceză. Cîtă indignare a putut să suscite, într-o dezbatere televizată, afirmaţia sa că experienţele de integrare ale migranţilor sînt fundamental diferite, cele ale magrebinilor faţă de cele ale africanilor din Sahel sau ale turcilor, în funcţie de modelul cultural moştenit: familiile africane numără mai mulţi copii prin tradiţie, deci din start accesul la educaţie necesită alte mijloace, alte reurse etc. Acelaşi sociolog face o distincţie fină între integrare, care nu e acelaşi lucru cu asimilare, afirmînd că există şi alte forme de integrare non-asimilatoare, care nu eşuează neapărat în comunitarism.

În Europa postbelică, modelul migranţilor ca o comunitate cu drepturi specifice în sînul unei naţiuni primitoare (franceze sau engleze, de exemplu) e inacceptabil politic, dar la nivelul moravurilor şi al mentalităţilor a nega moştenirea specific culturală, străinătatea, alteritatea celor care vin din alt spaţiu e o refulare nocivă, sursă de crispare şi de frustrare de ambele părţi. Sociologul francez operează cu o noţiune foarte interesantă, care nu este nici un eufemism pentru rasă şi nu acoperă nici ceea ce îndeobşte numim minoritate etnică: el vorbeşte despre grup etnocultural, definit drept un „ansamblu uman care are în comun o limbă, moravuri, un teritoriu, o istorie şi se distinge de alte ansambluri umane care revendică o altă moştenire în aceleaşi domenii“. Definiţia nu e însă completă fără un alt aspect: identitatea acestui grup etnocultural este dată nu numai de ceea ce a moştenit cultural (şi aş adăuga, e perceput ca natura sa), ci şi de modul cum este privit de ceilalţi. În varianta negativă – suspiciunea, neîncrederea sau chiar repudierea fac din ei cetăţeni second hand, ilegitimi. Sîntem, într-o anumită măsură, acel tip de emigrant pe care privirea autohtonului ni-l permite să fim. Cîtă excludere, atîta integrare.

„Nu putem suscita din partea migranţilor dorinţa de inserţie fără o politică de recunoaştere care să le dea motive să creadă în echitatea societăţii. A le acorda ajutoare, construind în acelaşi timp neîncrederea în noii veniţi, nu poate decît să genereze comportamente oportuniste faţă de Statul social“ explică Hugues Lagrange (p. 331). Ilegitimitatea emigrantului începe acolo unde se termină legitimitatea autohtonului. Legitimitatea emigrantului este întărită de sistemul de asistare a sa ca emigrant. Pentru că privirea autohtonului îl defineşte ca cetăţean cu alt tip de tratament, căruia i se aplică alte legi, alte decrete, emigrantul se complace în a fi oportunist, pune mîna pe sistem, îl mulge şi-l perpetuează.

Cu ce drept însă am cere francezilor o deschidere (de spirit, fraternă, umanistă, de stînga, creştină, spuneţi-i cum vreţi) într-atît de profundă încît migranţii să nu fie decît nişte fiinţe umane cu eventual altă moştenire culturală în istoria lor, dar de fapt legitimi în Franţa, ca toţi autohtonii? Cu ce drept ne-am indigna că nu-i vor pe romi în şcoli alături de copiii lor, că nu-i vor gard în gard cu ei, că pentru ei românii sînt romi şi romii români? Dar românii? Îi vor pe copiii ţigani în aceeaşi clasă cu ai lor? Îi plătesc şi-i angajează ca pe toţi ceilalţi? Îi vor drept vecini? Pentru români – ţiganii sînt problema Europei. Pentru francezi – problema Europei nu este neapărat problema Franţei. Oropsiţii lumii nu încap toţi, în Franţa. Să mai vadă şi alţii de ei. De-abia le ajung slujbele şi casele pentru ai lor. Dacă se integrează – bine, dacă nu – valea! Cercul vicios e complet.

Angelici şi barbari

Şi totuşi... De trei luni, într-o localitate din departamentul Essonne, în S-E Parisului, s-au instalat două tabere de ţigani, cam patru sute de suflete, expulzate din altă parte, din Bobigny. De trei luni, dezbinarea e pe faţă, la lumina zilei, precum noaptea podoabele luminoase pe felinare. Cîţiva locuitori, împreună cu Asociaţia de Solidaritate cu Familiile Româneşti Rome din Essonne (ASEFRR) au început să facă demersuri pentru a-i şcolariza pe copii. Alţii au început să se întrebe dacă îşi mai pot lăsa propriii copii să se întoarcă singuri de la şcoală. Pentru că primarul a dat un decret care interzice cerşitul în spaţiul public al comunei iar brutarul şi frizerul din cartier au afişat în vitrina lor hotărîrea, cîţiva clienţi s-au jurat că nu le vor mai călca pragul. Surescitate, asociaţiile de părinţi din cele două şcoli au început să argumenteze fiecare de ce cealaltă şcoală ar fi mai potrivită pentru a-i primi pe copiii romilor sau măcar aceştia să fie împărţiţi în mod egal. Oricum, pentru a fi şcolarizaţi, trebuie verificat nivelul lor de cunoştinţe, şi deja pe lista de aşteptare sînt, în Essonne, vreo 250 de copii de migranţi, din Africa şi din spaţiile de limbă portugheză, de ce ar trebui să treacă romii înaintea lor? Între timp, unul dintre proprietarii terenurilor a depus o plîngere şi prefectul a emis un ordin de expulzare a uneia din tabere. Asociaţia umanitară afirmă că primarul, la neliniştea crescîndă a populaţiei, l-a incitat pe proprietar să facă plîngerea, chiar dacă terenul era nefolosit. Crisparea a ajuns la paroxism: cei care îi susţin pe romi au făcut apel la cadastru şi la notar ca să se stabilească dacă tabăra era într-adevăr amplasată pe terenul proprietarului care a făcut plîngere. Francezi care îi acuză pe alţi francezi de „barbarie“ şi „populism“, aceştia din urmă îi acuză pe primii de „angelism“ şi că exercită o etică de paradă, de „compensaţie“.

Francezii sînt un popor uimitor (aruncaţi, vă rog, o privire pe acest blog: http://www.perou-risorangis.blogspot.fr/). Nu-mi dau seama dacă în Franţa, atît de sensibilă deja la problema imigraţiei, individul e mai bun decît societatea sau societatea e mai bună decît individul. Uneori pare că sistemul îi ia în braţe pe venetici, fără ca mentalitatea populaţiei să ţină pasul. Alteori pare că oamenii iau în braţe sistemul, ca să-i ajute pe cei de pripas. Deocamdată, nici un imigrant care va spune că e român nu va trece, în Franţa, neobservat. Integrarea e poveste lungă, cel puţin asta se vede în privirea, atît de fraternă, a francezilor.

Cristina Hermeziu este jurnalistă. A iniţiat şi coordonat volumul Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), care cuprinde confesiunile a 30 de români plecaţi după 1989.

Foto: L. Muntean

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

8  SANDA MARIN jpg jpeg
Decalogul celebrei Sanda Marin în bucătărie. Reguli de aur pentru preparate senzaționale, cum păstrezi untul proaspăt
Sanda Marin, una dintre cele mai îndrăgite bucătărese din toate timpurile, a lăsat femeilor sfaturi prețioase. Lucrarea sa despre gătit inspiră de peste 70 de ani toate gospodinele să pregătească preparate delicioase.
rugaciune credinta lumina paste shutterstock 712661815 jpeg
De ce sunt credincioșii mai sănătoși, mai fericiți și trăiesc mai mult? Ce spun studiile despre psihic și organism
Baza de dovezi care leagă credința de o sănătate mai bună durează de zeci de ani și cuprinde acum mii de studii. O mare parte din aceste cercetări implică urmărirea stării de sănătate a unei populații de-a lungul anilor și chiar a deceniilor.
soldati marele razboi foto imagoromaniae jpg
Test de cultură generală: „Acum ori niciodată!“
Te crezi as în noţiuni de cultură generală? Vezi cât eşti de informat cu ajutorul acestor 27 de întrebări, clasificate pe mai multe domenii de interes.

HIstoria.ro

image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.