13, rue de la Butte-aux-Cailles

Strada Gérard, tăiată adînc şi îngust între clădirile haussmanniene din arondismentul 13 al Parisului, atît de tăcută încît te crezi pe uliţa unui oraş scufundat, se transformă subit în strada Samson, la fel de adormită şi atît de impersonală încît nu mai rezistă şi se predă, la capăt, strălucitoarei Butte-aux-Cailles. Stoluri gureşe de studenţi, înfofoliţi în fulare colorate, stau la un pahar şi la o ţigară, în picioare, chiar pe trotuar, în faţa cîtorva bistrot-uri care-şi fac concurenţă de o parte şi de alta a străzii, în pofida blestemelor proprietarilor din vecinătate, neodihniţi nostalgici ai oraşului scufundat. La nr. 13, La Taverne de la Butte-aux-Cailles, aşa cum e aşezată la colţul cu pasajul Boiton, pare prora unui vapor cu hublouri aurite de o veşnică şi nestingherită petrecere. Înăuntru, în prima sală, tejgheaua barului e ca un magnet, clienţii flecăresc între ei fără să se cunoască anume, familiaritatea e imediată şi fără pretenţii. În sala a doua, intimitatea se declină în doi sau grupuri de cîte patru, în jurul gheridoanelor aidoma şi a nevoii de a fi cu celălalt, mai la o parte. Tunsă scurt " garçon manqué ", Louison, fata care serveşte cu gesturi fluide şi nimic în plus, nu cunoaşte istoria locului. De altfel, lucrează de puţină vreme aici, e studentă la École supérieure des arts et industries graphiques, nu departe de cartierul Butte-aux-Cailles, unde a învăţat celebrul fotograf Robert Doisneau. Locuieşte tot în cartier, e practic, fiind aproape de facultate şi aproape de "slujbă", în schimb stă cu chirie, în colocaţie. La Paris îţi cîştigi lesne independenţa, dar nu şi intimitatea. Ca nişte rufe bine întinse la uscat, din tavan atîrnă şi se întretaie pe mai multe diagonale zeci de dreptunghiuri. Culorile lumii sînt mai toate acolo, în steguleţele de ţări înşirate ca la olimpiadă. România e şi ea calificată. Jamel, barmanul, decriptează jovial. Cînd e cîte un meci important " şi nu există meci neimportant " barul e rezervat din vreme, ambianţa electrică. Vreţi să ştiţi? La ultimul meci Franţa-România vedetele serii au fost Ioana şi Emanuel, un cuplu mixt, uite-i într-o fotografie printre alte zeci, într-un puzzle imens care închipuie scene domestice şi spontane din mişcătorul tablou de familie al tavernei. În afara meciurilor de rugby sau de fotbal, succesul barului constă în specialitatea casei. În felia de timp foarte specială a zilei numită happy hour, de la 4 după-amiaza la 8 seara, băutura costă (numai!) 4 euro (ca la concurenţă!), dar din cînd în cînd cei care comandă se trezesc pe masă, din partea casei, cu delicioase porţii de tartine cu méchoui " un fel de zacuscă mai elaborată ", cartofi prăjiţi sau felii de brînză. Găselniţă gurmandă imbatabilă, studenţii ştiu de ce. Côté boisson, semnul distinctiv al casei este ti-punch arrangé, 10 shots costă 25 de euro. Sau 2,5 euro ori zece ciocănele de rom cu aromă de violete, portocale, smochine, migdale, cocos… În mod clar, pe unele chipuri se vede imediat: lui Jamel îi place ce face, ţine barul de trei ani, proprietar e însă un văr de-al său. Jovial, comunicativ, lejer, lustruieşte pahare, zăpăceşte coktailuri şi întreţine subiectul zilei, care pare să vină de pe altă planetă, ameninţătoare, tulbure: clienţii prinşi de tejghea comentează a 25-a sinucidere printre salariaţii de la compania France Télécom. E grav. Cum se face însă că viaţa e făcută şi din mărunţişuri habar n-ai cît de salvatoare, şi Jamel scoate de sub tejghea o carte şi-mi arată o fotografie veche. La taverne de la Butte-aux-Cailles era, la 1910, o măcelărie… cabalină: "La boucherie hippophagique Amblard". Taverna de azi e deschisă şapte zile din şapte, fapt rar pentru Paris, unde sau duminică sau luni, barurile trag obloanele, măcar pentru o jumătate de zi. "Studenţii sînt studenţi şapte zile din şapte, argumentează Jamel. Butte-aux-cailles le-a intrat în ritual." Ritualul e de mai multe feluri: vecinii bistrot-urilor de pe rue de la Butte-aux-Cailles şi rue des Cinque Diamants cheamă periodic poliţia pentru gălăgie şi necivilitate. Resentimentul e moştenit de un secol, de cînd măcelăriile, tăbăcăriile, spălătoriile, ţesătoriile micului sat au fost desfiinţate rînd pe rînd, tîrgul a devenit un cartier şic de metropolă, seara cu aspect de blînd şi cochet dormitor burghez, mîndru pe ascuns de cele două străzi rebele care, cu faima lor de nesupusă veselie, l-au făcut să intre în ghidurile turistice.