„Corpuri de femei, imagine şi timp. O istorie interdisciplinară a privirii”

Congres internaţional la Granada

Granada a învăţat cu siguranţă româneşte la sfîrşit de iunie 2014. Iniţiate de energica Oana Ursache, lector de limba română la Universitatea de la picioarele Alhambrei, simpozionul „Predarea limbii române ca limbă străină” şi congresul internaţional „Corpuri de femei, imagine şi timp. O istorie interdisciplinară a privirii” s-au succedat între 24 şi 28 iunie, adunînd în acelaşi spaţiu universitar zeci de specialişti români şi străini, cu concursul Departamentului de limbi romanice, al Facultăţilor de filosofie, de traducere şi interpretare din Granada, şi cu susţinerea Institutului limbii române şi a Institutului cultural român. Ramificat, cu abordări extrem de diverse şi libere, în special congresul cu tema „corpuri de femei” a generat un dialog interdisciplinar şi intercultural incredibil de minuţios, într-o spectaculoasă rezonanţă cu alambicatele şi delicatele motive care ornează sălile faimosului Palat maur Alhambra. 

Adulat sau hulit, exhibat sau interzis, spionat de camerele de supraveghere, scanat de ştiinţă, dematerializat şi reîncarnat poetic de literatură şi artă, corpul a fost dintotdeauna grădina, şi secretă şi publică, a fiecăruia. O grădină pare-se cu atît mai misterioasă, mai fascinantă şi mai de temut în istoria umanităţii cu cît privirea se opreşte la/se izbeşte de corpul... feminin. Congresul de la Granada a provocat un puzzle de perspective culturale: zeci de cercetători, lectori şi profesori din orizonturi spectaculos diferite (Algeria, Arizona, Canada, Grecia, Italia, Tunisia, Maroc, Mexic, România, Spania, etc.) au susţinut comunicări la temă, intersectînd discipline şi metodologii, cîmpuri de reflecţii din domenii precum istoria, sociologia, literatura, artele vizuale, antropologia, filozofia. Stéphanie Chapuis-Després (Universitatea Paris IV) a rezumat simplu o realitate complexă: oricît ar fi de diferite sau de asemănătoare reprezentările, practicile, ele vorbesc despre faptul că pentru spiritul uman corpul (feminin) a fost dintotdeauna un mister, un obstacol, o...problemă. 

Corpuri (de femei). Decupaj (subiectiv)

Sociologul Laura Grünberg (Universitatea Bucureşti) a propus o analiză a reprezentărilor corpului în raport cu societatea constrîngerilor. Politica de protecţie a individului, profilaxia cu orice preţ, principiul precauţiei, dar nu în ultimul rînd societatea post „11 septembrie”, justifică azi tirania fără precedent a strategiilor de control, care fac din corp un bun public, supus reglementărilor de tot felul, îngrădit în libertatea sa. Fondatoare, în 1993, a primei Societăţi de Analize Feministe AnA (SAFA), Laura Grünberg a subliniat varietatea inepuizabilă a practicilor de control asupra corpului femeii, amintind de centurile de castitate impuse pentru păstrarea virginităţii pînă în secolele XIV-XV, de mutilările genitale practicate încă în anumite societăţi, sau de politicile pronataliste, decretate de regimuri şi ideologii politice intruzive, totalitare. 

„Cînd partidul decide să controleze viaţa şi corpul”, femeile din România anilor 1966-1989 ajung să-şi privească propriul corp ca pe un „duşman interior”, a reamintit cercetătoarea Rachele Ghiselli (Universitatea Pisa, Italia) în comunicarea sa.  În timp ce în discursul public, femeia era desemnată prin sintagma “izvorul vieţii”, controlul ginecologic obligatoriu, consecinţă a interzicerii avortului prin decret în 1966, a fost “una dintre armele cu ajutorul cărora statul a pătruns în corpul fizic al cetăţenilor săi”. 

Cu Laura Zăvăleanu (Sorbonne Nouvelle Paris 3) am călătorit în secolul al XVIII-lea românesc pentru a percepe evoluţia societăţii prin intermediul reprezentărilor imaginii femeii îndrăgostite din romanele populare ale epocii: „Un nou tip de sensibilitate adaugă acum, în pragul modernității, alături de valorile medievale ale credinței, înțelepciunii, vitejiei, sentimentul. Sfârșitul secolului al XVIII-lea va propune un alt model, al femeii ca personaj prezent în societate în ipostazele sale diferite de tânără îndrăgostită, mamă, doamnă nobilă etc.” A da naştere la cît mai mulţi copii era singura ipostază prin care putea fi concepută ideea de iubire sau de pasiune, într-un cuplu pios din Sfîntul Imperiu romano-german (secolele XVI-XVII). Despre politicile matrimoniale din epocă şi textele normative referitoare la alegerea unei „soţii bune” a glosat Stéphanie Chapuis-Després de la Universitatea Paris IV. Despre corpul ca parte integrantă a universului, în cultul Mătrăgunei şi al altor manifestări ritual - ceremoniale în spațiul românesc, am aflat de la Claudia Costin (Universitatea Suceava), în timp ce Marie de Gandt  (Universitatea Bordeaux III) a redeschis cutia Pandorei, explorînd miturile antichităţii dintr-o perspectivă inedită: timpul ar fi înscris prin excelenţă în corpul femeii - principiu pasiv dar autonom, suficient sieşi ; bărbatul - principiu activ, e însă cel veşnic în aşteptare, insuficient sieşi, căruia zeii i-au ascuns viaţa - doar femeia creînd umanitate, prin şi în corpul ei. 

Scriitoarea Florina Ilis a propus o analiză foarte subtilă a romanului „1Q84” al lui Murakami, insistînd asupra relaţiei dintre corp (1984) şi cQrp (1Q84). În lumile imaginate de scriitorul japonez disjuncţia (corp) original – (corp) duplicat se bazează de fapt pe o tulburătoare contiguitate. Duplicatul se altoieşte pe original, generînd evenimente altfel imposibile în lumea originalului: corpurile ajung să fie împreună doar ca şi cQrp-uri. „Începînd cu romanul 1Q84, viziunea unor lumi posibile, paralele, distincte şi alternative, care pot să comunice între ele prin diferite canale, (...) îşi pierde sensul romantic, evazionist, dobândind o nouă valenţă, cea de lumi “scizipare”, în care cea de-a doua lume creşte din altoiul celei dintâi” explică Florina Ilis. Viziunea lui Haruki Murakami se înscrie într-o tentativă de resacralizare prin sexualitate a unei lumi a simulacrelor, în care orice referinţă cu realul a dispărut.

Valeriu Stancu (Universitatea Humboldt Berlin/Universitatea Iaşi) a recitit cu instrumente de fin hermeneut trilogia lui Mircea Cărtărescu, arătînd că Orbitorul e un „corp ficţional” dotat cu o „mucoasă ficţională”, „axoni” şi „viscere”, un mediu în stare să capteze ceva, în sensul în care acest ceva prinde corp graţie „visiontologiei” proprii lui Cărtărescu. Scriitura lui Cărtărescu apare drept un dispozitiv-proces care poate să facă vizibil invizibilul, un fel de literă mobilă, care, dotată cu toate simţurile, e capabilă de o  vizualitate/senzorialitate adecvată pentru a putea percepe imaginarul si corporalitatea emoţiilor. Creierul e un manuscris boţit iar literatura e un uter, generator de viaţă. Viaţa nu are două feţe, recto – trăitul, verso – scrisul,  la Cărtărescu ele fac corp comun, aşa cum o coală de hîrtie înfăşurată ca o bandă Moebius nu mai are decît o singură faţă, continuă.