Medaliile lui Hollande: tinichelele lui Sarkozy

Nicolas Sarkozy a avut dreptate: alegerile s-au jucat pe muchie de cuţit. Iar alesul francezilor fu Hollande!

În 2007, la precedentele alegeri, Nicolas Sarkozy era un cal nărăvaş, nerăbdător să-şi arate rasa, puterea, voinţa, odată ales şi azvîrlit în arena naţiunii, pe cel mai rîvnit post. În 2012, calul nărăvaş a trebuit, în cursa prezidenţială, să tragă la o căruţă îngreunată de criză şi mai ales de zorzoanele aroganţei. Sarkozy a fost un preşedinte de dreapta autoritar, voluntar, care s-a implicat în toate dosarele naţiunii, a controlat, a dispus, a guvernat. Autoritarismul său (de fond) s-a îmbrăcat într-o haină publică de design american, prost croită, se pare, pentru aşteptările (de formă) ale francezilor. Franţa văzută ca o întreprindere privată, iar Sarkozy – ca un patron dezinvolt şi discreţionar, nu mai puţin preocupat de eficienţă şi competitivitate, traduse în reforme dureroase. Un antrenor de echipă naţională preocupat să cîştige meciuri internaţionale, numai în liga celor puternici. Nu s-ar putea spune că nu le-a cîştigat. Dar la final a pierdut cupa naţiunii, şi fără ea, trofeele internaţionale nu mai ajută la nimic.

N-a ştiut Nicolas Sarkozy că poporul francez e făcut din două fibre la fel de viguroase, că stînga franceză e la fel de înrădăcinată şi de nestîrpit ca şi dreapta? N-a ştiut că în ochii francezilor (doar de stînga?) instituţia prezidenţială nu are voie să iasă din tiparele sobrietăţii, nu are voie să fie prea personală şi nu are voie să fie prea umană? O neglijenţă pe care unii o consideră aroganţă şi care costă scump. Dacă nu cumva e o eroare de judecată în aprecierea valorilor simbolice pe care un preşedinte le are de incarnat în Franţa republicană, moştenitoare a Revoluţiei de la 1789. Rechizitoriul unui cunoscut intelectual de stînga, cu cîteva zile înainte de turul al doilea, a fost drastic. Filozoful Régis Debray, invitat pe un post de televiziune să-l înfrunte pe Henri Guaino, consilierul special şi autorul discursurilor lui Nicolas Sarkozy, s-a declarat şocat de a fi asistat la manierele unui preşedinte care se lasă fotografiat în biroul prezidenţial sărutîndu-şi soţia, care face jogging într-un tricou pe care scrie „American team“, care are răbufniri suburbane şi al cărui bagaj lingvistic n-ar trece de aria vocabularului de showbiz... Are un singur defect, n-a încetat să răspundă fidelul consilier: Sarkozy e uman, prea uman. Şi argumentul n-a înduioşat, în orice caz nu mai mult de 49% dintre alegători.

Încolţit, în goana după voturile vitale de la Frontul Naţional – partidul de extremă dreapta al lui Marine Le Pen care s-a clasat a treia în primul tur –, Sarkozy a mai comis o eroare. Imigranţii au devenit calul de bătaie într-un mod agresiv, în ultima săptămînă de campanie: clipul electoral al lui Sarkozy a fost împănat cu imagini de poliţişti controlînd oameni şi bagaje precare, şi printre ele – un cadru prea explicit, un panou de frontieră pe care scria în franceză, dar şi în arabă, „vamă“. Centristul François Bayrou, ale cărui preţioase voturi din primul tur (10%) atîrnau greu în balanţă, s-a dezis de virulenţa unei asemenea strategii cu doar două zile înainte de votul final: Bayrou a surprins pe toată lumea anunţînd că, personal, va vota pentru François Hollande.

François Hollande şi-a adjudecat toate aceste cărţi, tinichelele lui Sarkozy au devenit medaliile sale, pe un rever virgin de costum de preşedinte. Hollande n-a mai guvernat niciodată, n-a fost niciodată ministru, şi adversarul său a subliniat-o toată campania, denunţînd lipsa de experienţă a socialistului în a conduce destinul Franţei într-o configuraţie mondială complexă; i-a reproşat presupunîndu-i o totală lipsă de curaj în a asuma decizii economice dureroase, dar necesare; a profeţit, sub Hollande, o Franţă în recesiune, înglodată şi mai tare în datorii, agitînd spectrul macabru al Greciei şi al Spaniei, sub guvernări socialiste... Hollande şi-a construit abil figura unui altfel de preşedinte, şi pentru francezi asta a însemnat în primul rînd altfel-decît-Sarkozy. Ca şi cum, conştienţi de gravitatea chestiunilor de fond – criza internaţională care impune competitivitate, nevoia reală de a face economii –, francezii le-ar fi refulat, defulîndu-se cumva asupra formei...

Sarkozy a părăsit scena cu eleganţă, cu un surîs de îndrăgostit demn, care nu-şi reneagă felul de a fi fost în cuplul desfăcut, dar cheamă la respect faţă de rivalul său. Hollande a urcat sub reflectoare grav, cu promisiunea exemplarităţii şi a schimbării la butonieră: „Austeritatea nu e o fatalitate“.

Una peste alta, a fost o campanie electorală pasionantă, serioasă, abundent orchestrată mediatic. Jurnaliştii au dat măsura profesionalismului şi a ponderii lor în societate: nu de puţine ori, redutabili analişti economici, gazdele de pe ecrane şi-au legitimat postura de profesori care-şi evaluează elevii-candidaţi. A fost o campanie la care francezii au vibrat. Am auzit discuţii în metrou sau autobuz, între liceeni, între pensionari, între oameni de toate provenienţele şi culorile posibile. Francezii au ieşit masiv la vot. Un reuşit exerciţiu democratic, normal şi solid. În urma dezbaterilor, a manipulărilor, a răutaţilor (care n-au lipsit), în urma argumentelor şi a promisiunilor, Franţa o virează spre stînga.

Nu pot să nu-mi amintesc răspunsul lui François Hollande la provocarea unui jurnalist care-l întreba în săptămâna de dinainte de alegeri: „Credeţi că poporul se poate înşela?“.

Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi ce a răspuns noul preşedinte al Franţei...

Cristina Hermeziu este jurnalistă.