Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris? Să schițăm un portret-robot. Seamănă destul de mult cu amicul care a trimis vorbă, la un moment dat, că i-ar trebui niște carcase de televizoare vechi. Dacă cineva a renunțat la televizorul său paralelipipedic, cubic, greoi, străvechi și l-a înlocuit cu o plasmă, el recuperează cu plăcere cutia catodică. Golindu-le, a transformat carcasele în alveole pentru cărți, rafturi-firide agățate pe perete, o bibliotecă inedită și ironică în ochiul televizorului, stins. De altfel, boemul parizian devenit bobo (prescurtarea malițioasă de la bourgeois-bohème) nici n-are televizor. Merge însă la teatru, încălțat cu bascheți Converse, pe care îi poartă pînă se desprinde talpa. La concertul cu Zazie se duce cu bicicleta. Nu cumpără niciodată apă îmbuteliată iar în WC are un afiș uriaș de Banksy și un raft cu benzi desenate.
Dincolo de acest portret voit caricatural și înainte de a culege cîteva confesiuni cu adevărat boeme de la o prietenă pariziană, încerc o mică anamneză a termenului. Semnificația i s-a schimbat odată cu epocile: din mod de viață vagabond, din stil de viață marginal și precar, a fi boem a alunecat către arta de a fi iconoclast. Atestată rar înainte de 1849, eticheta de boem s-a împămîntenit în Franța în siajul romanticilor, dar și odată cu schimbarea de statut al artiștilor. Raportul dintre artiști și puterea politică ordonatoare de sinecuri, raportul dintre artistul-individ unic și societatea ca sistem integrator al individualităților neconforme stau la baza încercării de a defini istoric identitatea boemă și valorile sale.
În drama Chatterton, romanticul Alfred de Vigny punea în scenă, în 1834, viața unui poet care, nereușind să traiască din scris, e împins la sinucidere și pentru că societatea burgheză a refuzat să-l întrețină. Această tensiune dintre a tînji să-ți dedici viața vocației creatoare și constrîngerea impusă de societate și familie de a contribui la producerea și transmisia unui patrimoniu face din figura boemului o tipologie existențial-socială fascinantă și tragică. Cîtă ironie în cazul scriitorului francez Henry Murger (1822-1861), cel care a impus definitiv sintagma „viață de boem” în societatea franceză de la mijlocul secolului al XIX-lea! Puțin cunoscut astăzi, Murger a avut parte în 1849 de un enorm succes cu scrierea sa Scene din viața de boem, dar autorul va muri în mizerie, la Paris. Transformat în piesă de teatru, sursă de inspirație viitoare pentru opera Boema de Puccini sau, în 1990, pentru filmul lui Aki Kaurismäki, foiletonul său realist despre moravurile tinerilor din generația sa avea substanță autobiografică. S-a descris pe sine și i-a luat drept model pentru tipologia personajelor pe prietenii săi artiști-vagabonzi, „boemieni” cu buzunarele goale, autointitulați Băutori-de-apă prin bistrourile din Cartierul Latin sau din Montmartre. În viziunea lui Henry Murger, boemul s-a născut neapărat la Paris, boema este eminamente pariziană și-i desemnează pe cei care intră pe teritoriul artelor fără alte mijloace de existență decît arta în sine. Existența de zi cu zi a boemului este, însă, o operă de geniu. Adevăratul boem cunoaște sau notorietatea sau moartea. Adevăratul boem sfîrșește adesea îmburghezit pentru că e mai bine să renegi boema decît să i te sacrifici. Sublimat, spiritul boem reține, în timp, preponderent fermentul contestator, răsfrînt asupra boemei înseși. Ce altceva au fost dadaiștii, suprarealiștii, decît niște boemi revoltați pe boema îmburghezită? Ce altceva au fost hippioții, situaționiștii, utopiștii de toate felurile, decît niște revoltați pe înregimentarea mic-burgheză?
Sociologii se ceartă destul de mult: nu poți cartografia spiritul boem. O fenomenologie a boemei, alunecoasă, ar păcătui printr-un inventar parțial și subiectiv de criterii sau de gesturi nonconformiste. Un criteriu, între altele: boemul pune exces acolo unde e nevoie de reținere și e reținut acolo unde e nevoie de exces. Imaginarul colectiv al modernității literare franceze a suprapus boem și dandy. Probabil și fiindcă se crede că azi boema e proscrisă, imposibilă, evocarea lui Baudelaire poate lua forma barocă a unui portret ultragiant, în tușele groase ale unui dandy insuportabil, „primul punkist de pe pămînt”, cu părul vopsit în verde, plimbînd în lesă o oaie cu blană roz. Trecătorii parizieni strigau în urma sa, siderați: „Putain de poète!…”, își imaginează scriitorul Jean Teulé într-o biografie romanțată a lui Baudelaire, recent apărută în Franța.
Alt criteriu privește refuzul înregimentării. În răspăr cu norma, există o personalitate fascinantă pe care și Franța, și România și-o revendică la nesfîrșit. Cioran rămîne figura legendară a veșnicului student la Paris, devenit un notoriu filosof al plictisului, unul care-și permite să refuze onoruri și premii literare, ultimul nostru mare boem.
Vocile care susțin că boema nu mai este azi posibilă, într-o societate puristă, moralizatoare, care te somează să intri într-o tabără militantă ideologic, deci să te înregimentezi, se bat cap în cap cu cei care exersează concret în viețile lor de zi cu zi o existență antisistem. Pandemia a resemantizat, se pare, spiritul boem, dacă prin boemă se poate înțelege azi anticonsumismul unor francezi eminamente urbani care „au trădat” însă Parisul și au pus bazele unor mici comunități autarhice, ecologice, departe de metropole, aproape de natură.
Hedonist, creativ, contestatar, iconoclast. Există însă un fir roșu care leagă aceste trăsături (parțiale) din fișa de identitate a boemului parizian? N-aș fi știut să răspund fără confesiunile Ioanei Mazilu, fiica dramaturgului Teodor Mazilu, pe care am întrebat-o ce situații și ce gesturi boeme a exersat de cînd s-a stabilit, în 1993, la Paris. Un estet pursînge, dar care se ignoră, boemul trăiește pentru și prin frumusețea gratuită a gestului boem.
Ioana MAZILU
Confesiuni boeme
Dacă a fi boem este o tentativă de a detrona rațiunea în beneficiul imaginației, grupul în favoarea individului și o dorință constantă de a disloca esteticul din ungherele oniricului și de a-l vedea întrupat, da, a fost un timp în care am ales boema. Sau, mai bine zis, am fost absorbită de vîrtejul ei hipnotic.
Unul din momentele în care zidul rațiunii – cu cortegiul ei de confort, integrare, apartenență la sistem – s-a surpat a fost într-o frumoasă dimineață de primăvară: am coborît din RER B la Orsay, unde făceam un doctorat în fizica plasmei. Eram prinsă într-un rîu de oameni ce se îndreptau toți, în bascheți, blugi și la ora 8,55, fiecare spre laboratorul lui. Identitatea, individualitatea fiecăruia dintre noi era dizolvată, acaparată de și în acest grup – inaccesibil, neliniștitor –,un grup în mers spre ceva ce mi-a pärut negația însăși a vieții, spre ce ar trebui ea să aibă imprevizibil, ludic și tragic irepetabil. Și mi-am pus întrebarea: ce cauți tu aici, în lumea uniformelor, certitudinilor și, cum ar fi spus Teodor Mazilu, a „pîinii la loc fix”? N-am mai pus niciodată piciorul la Orsay și mi-au trebuit cam douăzeci de ani să mă strecor, vag rușinată, într-o pereche de blugi.
Un alt moment în care am renunțat la farmecul modelului „burghez” (cu toate avantajele lui de netăgăduit: confort, siguranță, timp și spațiu pentru exersarea gîndirii – nu-mi imaginez un Kant boem) a fost cel în care am identificat aceste avantaje cu niște capcane și modelul în sine cu o înțeleaptă, dar indiscutabilă metodă de domesticire pe care o societate ce se vrea funcțională e obligată să o exercite asupra celor ce o compun. A fost momentul – chiar clipa! – în care am plecat din „domiciliul conjugal”. Au urmat niște ani petrecuți într-un atelier colectiv de artiști sud-americani, într-o gară dezafectată din nordul Parisului.
Închei cu o anecdotă care sintetizează, pentru mine, boema acelei perioade: culesesem, la ieșirea de la un concert al Mariei Răducanu la Institut Culturel Suédois, un soi de mîță bipedă și hămesită cu ochii Nastasiei Filipovna. SDF (sans domicile fixe).
La atelier, în mijlocul atmosferei constant petrecărețe, rămînea într-un colț, perfect imună la valurile de erotism degajate de muzică, vin, sculptori acoperiți de praf de marmură și transpirați. Ne-a povestit că iubitul ei e în Grenoble și că, în urma unei dispute d’amoureux, ea a plecat, s-a împotmolit în Paris, lefteră și din ce în ce mai prost îmbrăcată. Nu voia să se întoarcă într-o stare jalnică, dar fără el se topea pe picioare. Ne-am uitat unul la altul. Eram egal de lefteri, toți banii se duceau pe grupul electrogen care punea în mișcare uneltele sculptorilor, pînze și culori. Dar la charité est son budget, nu-i așa? Postul a fost și mai negru, dar peste două săptămîni era din nou elegantă și cu biletul de tren luat. Însă, după cîteva zile luminoase, cînd ziua plecării se apropia, chipul ei s-a întunecat din nou. Supusă unui interogatoriu, a sfîrșit prin a mărturisi că a merge la Grenoble, să-și vadă iubirea vieții, cu clasa a doua, i se pare o blasfemie. Se uita la mine, cu ochii ei de Nastasia Filipovna, și șoptea ardent: „O să simtă, o să simtă după miros că am venit cu clasa a doua. Nu o să vrea să mă ia înapoi”. Nici unul dintre noi nu a pus în discuție această afirmație. Ne-am mai amputat de ceva calorii și lemne de foc și am condus-o, cu alai, la gară, în vagonul ei de clasa întîi.
Ce m-a uimit, „obligată” să meditez asupra subiectului, este faptul că ceea ce nouă ne părea una din chintesențele Franței, un suc gastric al ei propriu, secretat întru asimilarea unui hedonism imponderabil și juvenil, Franța a numit-o cu un cuvînt ce sugerează o origine străină, un „calc“ venit din exterior. O limbă minte rareori, deci înclin să-i dau dreptate: Franța, care a vorbit atît de mult, de bine despre boemă, nu este constitutiv boemă. Știu, știu: Paris n’est pas la France... Totuși...! (a consemnat Cristina Hermeziu)
Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte este Viața pe Facebook. Dau like, deci exist,volum pe care l-a coordonat și care a apărut la Editura Polirom, în 2020.
Ioana Mazilu este pictoriță.
